SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

10. «VOI AŢI ADUS ÎNTREAGA LUME ÎN POLONIA.» ALIANŢA CU MASS-MEDIA

Aliaţa creativă a lui Ioan Paul cu mass-media se naşte la o jumătate de oră după alegerea sa, atunci când noul Papă îşi face apariţia în Balconul central al Bazilicii Sfântul Petru şi vorbeşte: nici un Papă - din câte se cunoaşte - nu-i vorbise mulţimii niciodată la alegerea sa. Acele câteva cuvinte, care erau importante din alte motive, deja arătate la capitolul 6 (aveau adică scopul iniţial de autoprezentare a unui Papă «străin» în faţa poporului Romei), transformă acea primă apariţie dintr-un eveniment ritualic într-un fapt jurnalistic. Astăzi înţelegem că în acea hotărâre de a vorbi se afla implicit - dar poate în mod inconştient - oferta unei alianţe: Papa profita de prilejul de a avea aţintite asupra sa privirile mass-media din lumea întreagă pentru a spune un lucru important, şi anume de a-i invita pe italieni să-l accepte ca episcop al Romei; dar astfel procedând, îi oferea mass-media şansa inedită de a deveni primii destinatari şi vehiculatori direcţi ai înnoirii pontificale.

Acea alianţă creativă şi inocentă cu mass-media cunoaşte o importantă evoluţie - pe care o indicăm ca a doua etapă: de la vorbirea spontană la dialogul cu mulţimile - cu ocazia primei ieşiri din Vatican pentru a merge la Gemelli, în ziua de după alegere şi - puţin mai târziu - cu ocazia primei întâlniri cu ziariştii, care este bogată în replici dialogate (21 octombrie) şi a celei de-a doua ieşiri pentru a merge la Assisi, la mormântul Sfântului Francisc, patronul Italiei (5 noiembrie). La Gemelli, Papa i se adresează mulţimii improvizând (vezi capitolul 6) şi doar pentru a o saluta şi a glumi: lucru care cu Pavel al VI-lea nu se întâmpla. Acelaşi lucru îl face şi cu ziariştii. La Assisi răspunde improvizând la un strigăt care îi vine din mulţime:

«- Trăiască Biserica tăcerii!

- Nu mai există Biserica tăcerii, pentru că ea vorbeşte prin intermediul Papei!» (5 noiembrie).

În continuare va obişnui mass-media cu improvizaţiile dialogate: întreruperea evenimentului ritualic prin gluma spontană, ziariştii o apreciază chiar mai mult decât un fapt ce se adaugă unui eveniment.

A treia etapă - decisivă - a acestei alianţe e zborul Roma - Santo Domingo, cu care Ioan Paul îşi începe, la 27 ianuarie 1979, prima călătorie în afara Italiei: în acea zi debutează interviurile în avion. suntem încă în faza inocenţei - în raportul Papei cu mass-media - dar de această dată evoluţia e decisivă deoarece sunt direct implicaţi în ea operatorii de informaţie, care în etapele precedente fuseseră nişte simpli spectatori. Deja Pavel al VI-lea călătorea cu ziarişti la bordul avionului şi trecea să-i salute în cele 9 călătorii internaţionale efectuate (în prima vizitase ţinutul Sfânt în ianuarie 1964, iar în ultima mersese în Liban, Pakistan, Filipine, Samoa, Papua Noua Guinee şi Australia în 1970), dar niciodată n-a purtat conversaţii jurnalistice şi n-a dat conferinţe de presă. În acele vizite ale Papei printre ziarişti era valabilă regula audienţelor de la Vatican: e interzis să i se pună întrebări Papei. Era el, Pavel al VI-lea, atentul cititor de ziare (ceea ce Ioan Paul nu este, deoarece ziarele poloneze din tinereţea sa nu erau interesante), cel care punea întrebări şi făcea observaţii punctuale fiecărui ziarist pe care îl întâlnea: se interesa de familia lui şi de sănătate, binecuvânta.

Fără o hotărâre prealabilă, fără vreun un plan, din instinct, Ioan Paul în schimb încă din prima călătorie se oferă să primească întrebări şi răspunde la toate şi creează un gen jurnalistic care nu exista. Iată cum povesteşte acea noutate ziaristul care i-a pus prima întrebare: «Poate că Papa apăruse doar pentru a ne saluta, după cum îi stătea în obicei şi lui Pavel al VI-lea. Oricum, l-am întrebat pe nepregătite dacă are intenţia să viziteze Statele Unite şi, spre imensa mea surprindere, mi-a răspuns imediat şi cu cea mai mare francheţe. "Cred că va fi necesar", a spus în engleză, cu un puternic accent străin: "Rămâne doar să stabilim data". Întrebarea mea a servit pentru a sparge gheaţa şi în scurt timp toţi au început să-i adreseze Papei întrebări delicate şi complexe, obţinând de la el răspunsuri clare şi concise» (Bibliografie 51, p. 4).

A patra etapă a alianţei lui Ioan Paul cu mass-media e marcată de prima călătorie în Polonia din iunie 1979: acolo Papa îşi exprimă convingerea că mass-media au dat o dimensiune mondială întoarcerii sale în patrie. Alianţa e declarată şi programatică. Tot ce se va întâmpla de acum încolo, în acest sector al mass-media - şi s-au întâmplat multe - e oarecum conţinut implicit în acel program şi în cele trei faze spontane care l-au precedat.

Noutatea în folosirea mass-media realizată de Ioan Paul al II-lea e analogă celei pe care a introdus-o în practica de a călători. Nu avem un Papă care călătoreşte cu anumite prilejuri, pentru a îndeplini misiuni simbolice sau exemplare, aşa cum făcea Pavel al VI-lea, ci un Papă care are de gând să viziteze fiecare Biserică locală, într-o sistematică mobilizare misionară a catolicismului. Şi totodată: nu avem un Papă care transmite mesaje radiodifuzate de Crăciun şi de Paşti, sau autorizează transmisiunea directă a slujbelor pe care le oficiază, aşa cum făceau predecesorii săi; ci un Pontif care realizează în modul cel mai direct şi le cere şi altora o sistematică utilizare a mass-media, pentru ca fiecare moment semnificativ din viaţa Bisericii să fie comunicat şi pentru ca mărturia sa să fie prezentă pe orice canal de comunicare.

Interviurile date în avion sunt exemplul clasic al unei asemenea noutăţi: nu există restricţii la întrebări, Papa le acceptă pe toate şi înfruntă riscul de a răspunde aşa cum poate, improvizând. Face acest lucru deoarece are încredere în prestigiul de ansamblu al sistemului mass-media. Şi deoarece consideră util obiectivul pe care astfel îl atinge: o prezenţă mai marcată în mijloacele de comunicare, chiar şi din motive marginale, de curiozitate, de imagine.

Pavel al VI-lea călătorea, ba chiar inventase călătoriile papale moderne, dar - am spus-o deja - se limita să-i salute pe ziariştii care îl urmau în avion, nu accepta întrebări. Şi desigur nu dintr-o atitudine antimodernă: din scrupulul de a le oferi doar momentele înalte ale magistraturii sale.

Papa Wojtyla în schimb acceptă regula mediilor de presă, care este aceea a redundanţei, a simplificării şi a divertismentului. Şi iată-l răspunzând întrebărilor adresate de ziarişti şi lăsându-se fotografiat în timpul excursiilor la munte, sau pe când schiază, sau pe patul de spital de la Gemelli.

Pavel al VI-lea ar fi considerat inoportun pentru imaginea papală să răspundă la zece întrebări diverse şi convergente despre Cuba, Castro şi comunism, aşa cum în schimb o va face - cu dăruire totală şi plăcere - Ioan Paul la 21 ianuarie 1998, în timpul zborului Roma - La Havana: aceasta este regula redundanţei (sau a focalizării mărite) pe care o îndrăgeşte presa. Papii de odinioară - şi nu cu multe mii de ani în urmă, ci chiar până la jumătatea secolului al nouăsprezecelea - vorbeau, în calitate de Papă, doar în limba latină şi la Consistorii. Acceptarea fără prejudecăţi a regulei redundanţei mass-mediale din partea lui Ioan Paul ne dă măsura distanţei luate de el faţă de acea imagine sacrală a pronunţării «ex ore sanctissimi» (din gura prea sfântului), cum se spunea în limbajul Curiei.

În acelaşi mod, Pavel al VI-lea ar fi considerat imposibil să răspundă la o întrebare simplificată, de tipul: «Ce credeţi despre acuzaţiile de bancrută frauduloasă care i se aduc arhiepiscopului Marcinkus?». Wojtyla n-a refuzat niciodată să răspundă la întrebări de acest tip, ba chiar a profitat de ele pentru a da - ca răspuns la o întrebare simplificată - o indicaţie simplă şi uneori cu atât mai eficientă, care în cazul lui Marcinkus a fost: «Noi suntem convinşi că nu se poate ataca o persoană într-un mod atât de brutal!» (zborul Roma - Montevideo, 31 martie 1987).

În fine, regula divertismentului. De ea sunt dictate întrebările de tipul: «Diseară e partida de fotbal Italia - Polonia, dumneavoastră cu cine ţineţi?». Adică acele întrebări pe care ziariştii le adresează pentru a răspunde purei curiozităţi a opiniei publice. Ioan Paul se supune şi acestei reguli, nu doar acceptând întrebările (în cazul partidei, răspunsul a fost: Pentru mine ar fi mai bine să mă ascund», zborul Buenos Aires - Roma, 14 iunie 1982), ci lăsându-se fotografiat cu un koala în braţe, sau în timp ce mângâie un pui de rinocer, sau încearcă să se apropie de un cangur.

Acceptarea regulii mass-media e radicală la Ioan Paul. A vrut să fie repetate - pentru fotografii şi cameramanii care le pierduseră - îngenuncherea şi îmbrăţişarea lui Lech Walesa, pentru că «trebuie să-i arătăm lumii cum mă salută domnul Walesa şi cum îl primesc eu» (21 aprilie 1989). Papei Montini o astfel de idee nu i-ar fi trecut niciodată prin minte. Şi n-a avut reţineri în a fi filmat la întâlnirea-spovedanie pe care a avut-o la închisoarea Rebibbia cu atentatorul său, Ali Agca (27 decembrie 1983: vezi capitolul 15). Cu acea ocazie, până şi un om lipsit de prejudecăţi ca Giulio Andreotti a observat că telecamera ar fi trebuit să se oprească în pragul celulei. Cel care, însă, n-a oprit-o consideră că totul poate şi trebuie să fie arătat, atâta timp cât slujeşte la mărturisirea şi predicarea cuvântului Evangheliei.

Au fost încercate multe explicaţii în legătură cu privilegiul televiziv al figurii papale şi cu «inocenţa» eficace de care se slujeşte Ioan Paul al II-lea. Unică, albă, simplă din punct de vedere ideologic, imaginea Papei corespunde în mod optim exigenţei de simplificare simbolică după care se ghidează mass-media. Vestea televizată «Papa condamnă războiul», însoţită de imaginea Pontifului care vorbeşte de la fereastră, e mai simplă şi totodată mai eficace decât o alta cu un conţinut analog, care ar putea suna astfel: «Adunarea Consiliului ecumenic al Bisericilor, reunită la Cambera, condamnă războiul» şi pentru care ar fi dificil - dacă nu imposibil - de găsit o imagine la fel de simplă şi uşor de recunoscut.

Există, în sfârşit, înclinaţia personală a Papei. Şi nu e vorba numai de experienţa teatrală, ci şi cea a liturghiei, care fac din omul Wojtyla un excelent protagonist al comunicării televizive. Înclinaţie căreia îi corespunde convingerea unei priorităţi a vizualului asupra oralităţii, a acţiunii asupra cuvântului. La rândul său, televiziunea valorifică din plin acea înclinaţie şi acea dorită prioritate. Papa nu mai e o figură îndepărtată, la fereastră sau în bazilică, albă şi esenţială, aproape numai simbolică: mulţumită prim-planurilor, ea e concretă, imediată, polivalentă aşa cum e faţa interlocutorului căruia îi strângem mâna. Îndepărtarea simbolică şi percepţia imediată se contopesc - confirmându-se reciproc - în imaginea televizată a Papei.

Rezumând reconstrucţia noastră despre alianţa lui Ioan Paul cu mass-media, vom spune:

- că Wojtyla e un Papă al gestului şi al prezenţei, fizice şi mediatice, mai mult decât al cuvântului; şi al cuvântului improvizat şi personal, mai mult decât al celui scris şi al documentului;

- că această preferinţă, care se exprimă în călătorii şi în folosirea mass-media, îi permite să ajungă la un public enorm, comparativ cu acela pe care l-ar putea cunoaşte în audienţele de la Roma şi prin intermediul mesajului scris;

- că ea îşi are originea atât în vechiul geniu comunicativ catolic şi pontifical, care a privilegiat întotdeauna acţiunea şi vizibilitatea liturgică, iconografică şi arhitectonică (iar apoi fotografică şi televizată), cât şi în înclinaţia personajului: dotat cu o comunicativitate naturală, educat în arta teatrală, cu experienţa vie a teatralităţii liturgice poloneze.

Ioan Paul crede în rolul pozitiv al mass-media: cu o intuiţie tipic catolică, el consideră că lumea este bună şi bune trebuie să fie şi ştirile. «Voi propuneţi unitatea tuturor naţiunilor prin intermediul difuzării adevărului printre toate popoarele», le spune ziariştilor acreditaţi la O.N.U., la 2 octombrie 1979. La sfârşitul acelei luni va aplica - într-un mod atât de firesc încât îl va stupefia pe un ziarist - acel pozitivism în plan apostolic, vorbind la Asociaţia catolică internaţională pentru radio şi televiziune (U.N.D.A): «Motivaţia fundamentală a angajamentului vostru îl constituie evanghelizarea speciei umane».

Instinctivă şi ireproşabilă e ideea sa că mass-media constituie o oportunitate epocală pentru Biserica catolică: «Prin intermediul acestor mijloace Biserica speră să promoveze într-un mod tot mai eficient mesajul edificator al Evangheliei» (către episcopii din S.U.A., 5 octombrie 1979).

Şi nu totdeauna face distincţii între datoria profesională şi cea religioasă a operatorilor din mass-media: «Papa vă îndeamnă să construiţi aici, în comunitatea mondială, împărăţia lui Dumnezeu», le spune la 29 septembrie 1979 ziariştilor care l-au urmat în vizita din Irlanda şi care cu siguranţă nu erau cu toţii credincioşi. El anticipează destinul spre care tinde, de parcă ar trăi deja în comunitatea mondială la care aspiră şi îi cheamă pe ziarişti să fie primii martori ai acesteia, ba chiar primii ei apostoli.

Cităm mai ales texte din primul an de Pontificat pentru a dovedi că această încredere în mass-media el o are de la început, s-ar putea spune că - în mod surprinzător - a adus-o cu sine din Polonia. În momentul alegerii, nu avea o experienţă a mass-media din ţara sa, atee şi cenuşii. Dar îşi punea mari speranţe în mass-media din lumea liberă, de parcă le-ar fi aşteptat de o viaţă. Deja în calitate de cardinal, în volumul de comentarii la documentele conciliare, care se intitulează Izvoarele înnoirii, afirma cu o intuiţie care nu putea fi mai sigură: «Aspectul profetic al vocaţiei creştine ne îndreaptă atenţia spre mijloacele de comunicare în masă» (Bibliografie 19, p. 230).

Speranţa în mediile de comunicare ale lumii libere s-au confirmat prin ecoul stârnit de alegerea sa şi chiar mai mult, în atenţia arătată faţă de călătoria sa în Mexic şi mai ales faţă de cea în Polonia. Năvălirea mass-media în patria lui, pe urmele Papei în pelerinaj, a perceput-o ca pe semnul ieşirii Poloniei din izolarea geopolitică la care fusese obligată de împărţirea de la Yalta: «Vă mulţumesc pentru că aţi adus lumea întreagă în Polonia, ţinând-o alături de mine şi ajutând-o să participe la aceste preţioase zile de rugăciune şi de întoarcere a mea acasă», astfel i-a salutat pe ziarişti, în 10 iunie 1979, la Cracovia, în curtea arhiepiscopiei.

Trebuie să-l luăm în serios pe Papa misionar, pentru a înţelege implicarea sa per excessum în călătorii (vezi capitolul 18) şi încrederea sa - poate la fel de excesivă - în mass-media. El îşi hotărăşte călătoriile considerându-se un misionar în lumea largă. Şi le vrea organizate în aşa fel încât să întâlnească, în fiecare etapă, un număr cât mai mare de oameni. În mod analog, doreşte ca Biserica să înfrunte «cu umilă îndrăzneală potecile misterioase ale eterului pentru a aduce în mintea şi în inima fiecăruia anunţul bucuros al lui Isus, Mântuitorul omului» (astfel a scris în rugăciunea către Maria, steaua evanghelizării, compusă în 1992 pentru Telepace: un post de televiziune italian care transmite în direct toate activităţile papale).

El e într-adevăr convins că mass-media îi permit să ajungă la «mintea şi inima» fiecăruia. Are încredere în mijloace şi în receptor. Consideră că avântul mass-media a modificat condiţia misionarului: că a amplificat posibilităţile de răspuns ale creştinilor faţă de mandatul misionar dat de Isus, «mergeţi şi predicaţi tuturor neamurilor».

A ajunge oriunde - cu avionul sau prin satelit - şi a întâlni orice popor, salutându-l în orice limbă: el consideră acest lucru nu doar ca pe un mare dar, ci, în consecinţă, o datorie absolută. «Mari posibilităţi îi sunt oferite azi comunicării sociale, în care Biserica recunoaşte semnul operei creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu, că omul trebuie să continue. Aceste instrumente pot deci să devină puternice mijloace de transmitere a Evangheliei» (mesaj pentru a XIX-a Zi mondială a comunicărilor sociale, mai 1985). Iar dacă ai posibilitatea, trebuie s-o faci: aceasta e regula misionarului.

Există opţiuni de gestică şi limbaj ale lui Ioan Paul al II-lea care pot fi înţelese doar dacă ţinem seama de ansamblul continental sau planetar căruia îi sunt destinate, prin intermediul transmisiunii televizate în direct. Pentru mesajul Urbi et orbi de Paşti 1993 a ajuns să folosească 56 de limbi: ar fi o reprezentaţie neobişnuită, dacă transmisiunea, difuzată în întreaga lume, în direct sau prin înregistrare, n-ar fi urmărit-o cu adevărat «toate neamurile».

Tiraniei trasmisiei televizate în direct, Ioan Paul i se supune docil, după cum se vede bine din această replică improvizată în timpul unui priveghi în Piaţa Sfântul Petru, transmis în lumea întreagă: «Eu trebuie să vorbesc 25 de minute şi nu ştiu dacă aceste 25 de minute au trecut» (8 octombrie 1994).

Dar, se ştie, mass-media constituie o sfidare pentru toată lumea şi au fost aşa uneori şi pentru Papă, de exemplu în insistenţa asupra semnelor sale de suferinţă, după aplicarea protezei la femurul drept. «întrebaţi-i pe ziarişti dacă ei n-au avut niciodată în viaţă o strâmbătură de durere!» îi spune purtătorului de cuvânt Joaquin Navarro, în 22 august 1994, la Introd (Aosta), văzând că ziarele au emfatizat un moment de durere pe care l-a avut cu o zi mai devreme, urcând treptele altarului.

Alteori s-a apărat cu ajutorul ironiei de intruziunea mass-media în sfera sănătăţii sale:

« - Cum vă simţiţi, Sfinţia Voastră?

- Cu siguranţă nu mai am anii pe care îi aveam în 1979! Dar poate că Providenţa mă ajută. Dacă vreau să ştiu ceva despre sănătatea mea, şi mai ales despre operaţiile mele, trebuie să citesc ziarele!» (21 ianuarie 1998, zborul Roma - La Havana).

Dar în ansamblu Ioan Paul - pe care mass-media dintotdeauna îl definesc ca pe un «mare cunoscător în materie de comunicare» - are bune raporturi cu presa. Purtătorul de cuvânt Navarro susţine că a fost «o alianţă obiectivă între mass-media şi Papă», care a modificat imaginea papală: «Nu ştim cât la sută i se datorează Papei şi cât la sută mass-media, dar această profundă modificare au realizat-o împreună.»

Acea alianţă nu a influenţat doar imaginea papală, evident. Am văzut importanţa pe care Ioan Paul a atribuit-o, încă de la început, ajutorului pe care presa i l-a dat pentru a-şi face cunoscută acţiunea în favoarea Poloniei. Şi iată, într-un dialog glumeţ cu copiii, expresia convingerii sale despre rolul decisiv pe care mass-media îl vor avea cu ocazia vizitei în Cuba, aproape douăzeci de ani mai târziu:

« - Despre călătoria mea în Cuba, mulţumită radioului şi televiziunii, toţi, chiar şi copiii, ştiu totul. Dar voi copii ştiţi ce ne-am spus acolo Fidel Castro şi cu mine?

- Daaa.

- Păi vedeţi, aşa cum v-am spus: toată lumea ştie totul!» (Parohia romană Ges( Bambino, 8 februarie 1998).

Am vorbit de încredere şi alianţă a Papei cu mass-media. Însă, atenţie: există multă inocenţă, dar nici o naivitate în raporturile sale cu presa. «Acest conflict a fost angajat nu doar cu armele războiului ci şi, în oarecare măsură, datorită mass-media», a spus după războiul din Golf, în primăvara anului 1991. Există cineva care să fi înţeles mai bine cum s-au întâmplat lucrurile?