SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

9. SE ÎNTOARCE ÎN POLONIA ŞI FACE KREMLINUL SĂ SE CUTREMURE

Nimeni nu va putea spune vreodată care a fost contribuţia lui Ioan Paul la presiunea popoarelor ce a dus la căderea zidului comunist. Nici el însuşi n-o ştie, pentru că nu e posibil să măsori cutremurele suferite de un imperiu prin intermediul cuvintelor pronunţate de un Papă. Dar e sigur că o parte îi revine lui şi, de altfel, toţi recunosc acest lucru, adesea exagerând în stima faţă de el, îndemnaţi poate de arhetipul Papei Leon care îl înfruntă pe Attila.

Deja alegerea lui Ioan Paul îi încurajase pe polonezi şi alarmase Kremlinul. Acea încurajare a devenit deplină odată cu prima vizită în Polonia (2-10 iunie 1979): timp de nouă zile credinţa creştină - pe care sistemul o exilase şi o izolase în biserici - revine pe scena publică şi o domină, arătând că e în stare să adune, în ciuda obstrucţionismului autorităţilor, mulţimi mai mari decât a adunat vreodată propaganda atee, în ciuda întregii instrumentalizări statale, atât în Polonia cât şi în altă regiune a Imperiului, în aproape şaizeci de ani de netulburată domnie. Acea propagandă a ieşit batjocorită şi a amuţit de la sine.

Întorcându-se în patrie, Ioan Paul va mobiliza mase de oameni care nu se vor mai dezagrega. Din adunări bisericeşti se vor transforma în şedinţe sindicale şi în sfârşit în manifestaţii politice. În faza iniţială de organizare a polonezilor împotriva cuvintelor de ordine ale regimului trebuie căutată prima parte a rolului jucat de Papa slav în pregătirea «răsturnărilor» - cum le va numi - din 1989. A doua parte va consta în apărarea mişcării pe care o provoacă, în faţa reacţiilor Moscovei: vom vorbi despre aceasta în capitolul 16, în timp ce aici vom urmări marşul triumfal al lui Ioan Paul care se întoarce în calitate de Papă, la 2 iunie, pe pământul pe care l-a părăsit în anul precedent, la 3 octombrie, când încă se numea Karol Wojtyla.

Ioan Paul se avântă mereu cu întreaga fiinţă în ceea ce face, o ştim deja: de parcă fiecare act pe care îl îndeplineşte ar fi cel mai important, sau ultimul care îi mai este îngăduit. Dar în cazul «întoarcerii în Patrie», cum el însuşi o numeşte, implicarea emotivă e maximă: «Fac mari eforturi pentru a nu mă lăsa dominat de sentimente», le spune ziariştilor în timpul zborului Roma-Varşovia, în dimineaţa de 2 iunie.

Emoţia sentimentelor izbucneşte deja de la salutul din aeroport şi va caracteriza întregul turneu în Polonia pe care se pregăteşte să-l facă, la fel ca şi în celelalte şase pe care le va face în douăzeci de ani de Pontificat:

«Vai, preaiubiţi fraţi şi surori! Vai, concetăţenii mei! Vin la voi ca fiu al acestor ţinuturi, al acestei Naţiuni şi în acelaşi timp - datorită legilor nebănuite ale Providenţei - ca urmaş al lui Petru la tronul de la Roma. Vă mulţumesc pentru că nu m-aţi uitat şi, încă din ziua alegerii mele, nu încetaţi să mă ajutaţi cu rugăciunile voastre, arătându-mi, în acelaşi timp, atâta bunăvoinţă omenească. Vă mulţumesc pentru că m-aţi invitat. Adresez un salut spiritual şi o îmbrăţişare din suflet către orice om care trăieşte pe pământul polonez».

Taina călătoriei, care va uimi lumea întreagă şi va pune pe gânduri Kremlinul, va fi comuniunea dintre Papă şi popor care se manifestă acum, dobândind dimensiuni neaşteptate, miraculoase în apropierea anului Două mii! Eram acolo în calitate de trimis al cotidianului italian La Repubblica şi amintirea cea mai puternică şi persistentă e aceea privind o asemenea comuniune, pe care noi, trimişii internaţionali de presă am văzut-o deja la ieşirea din aeroport şi am descris-o timp de nouă zile: mulţimea îl înfăşoară imediat ca într-o îmbrăţişare şi nu-l mai lasă, îl urmăreşte pe străduţe, îl aşteaptă la orice intersecţie, îl salută în faţa oricărei colibe sau sătuc, de parcă ar vrea să-l încredinţeze următoarei colibe într-o ştafetă a iubirii care cuprinde într-adevăr întregul popor. Primăvara se schimbă treptat în vară, Polonia e plină de flori, toate casele, toate femeile, toate crucile sunt împodobite cu ele. Cu flori sunt acoperite drumurile pe care trebuie să treacă, alte flori sunt aruncate de la ferestre, atunci când în sfârşit trece.

Îmbrăţişarea naţiunii se exprimă desigur mai ales atunci când Papa stă în faţa marilor mulţimi. Iar prima, în mod surprinzător, îl aşteaptă chiar la intrarea în Varşovia, în piaţa Victoriei: e piaţa de sărbători a regimului, dar acum e răscumpărată de o cruce imensă şi de azi va fi piaţa în care Papa a slujit liturghia. Aici Ioan Paul rosteşte primele cuvinte de sfidare la adresa comunismului ateu care i-a fost impus poporului:

«Nu poate fi exclus Isus din istoria omului, în orice punct al globului şi pe orice longitudine şi latitudine geografică. Excluderea lui Isus din istoria omului e un act îndreptat împotriva omului (...). E imposibil de înţeles în absenţa lui Isus această naţiune cu trecutul atât de minunat şi totodată atât de groaznic de greu».

Comuniunea este deplină când Papa polonez vorbeşte despre patrie, atunci aplauzele devin parte componentă a mesajului: «M-am întrebat dacă trebuie să interzic sau să accept aceste aplauze. Am conchis că trebuie să le accept, pentru că prin ele poporul participă la predica Papei!», spune tot la Varşovia în 4 iunie 1979.

Până la Pontificat cardinalul Wojtyla, care rămăsese în umbra primatului Wyszynski, nu era un personaj popular în Polonia, dar acum are loc - sub privirile întregului popor - trecerea ştafetei: apărând mereu împreună, primatul şi Papa, la fel de emoţionaţi, în faţa mulţimilor, imaginea e a celui care încredinţează patria urmaşului său, la fel cum în anumite picturi antice un sfânt îi încredinţează altuia o biserică, ţinând-o în mâini. «în absenţa credinţei tale, nu ar fi pe tronul lui Petru acest Papă polonez!», îi spusese Ioan Paul primatului în faţa compatrioţilor îndată după alegere (sala audienţelor, 23 octombrie 1978): călătoria în Polonia e ca o continuă verificare a acelei replici.

Dar mesajul pe care «primul Papă slav din istorie» a mers să-l proclame în patria sa nu e rezervat doar compatrioţilor. După Varşovia, prima oprire e la Gniezno, veche reşedinţă a primaţilor, una dintre capitalele evanghelizării popoarelor slave şi de acolo Ioan Paul înşiră - şi aproape le cheamă la socoteală - toate popoarele slave, croaţi şi sloveni, bulgari, moravi şi slovaci, cehi şi slavi din Serbia, numindu-le potrivit ordinii istorice a «botezului» ca naţiuni unitare şi trasează manifestul acţiunii sale către Orient:

«Acest Papă sânge din sângele vostru şi carne din carnea voastră vine pentru a vorbi în faţa întregii Biserici, a Europei şi a lumii, despre aceste naţiuni şi aceste populaţii adesea uitate. Vine pentru a striga cu voce tare (...). Vine pentru a îmbrăţişa toate aceste popoare, împreună cu propria naţiune şi pentru a le strânge la pieptul Bisericii (...). Isus poate că nu vrea ca acest Papă polonez, acest Papă slav, să dezvăluie azi, aşa cum trebuie să se întâmple, unitatea spirituală a Europei creştine care, datoare faţă de marile tradiţii ale Orientului şi ale Occidentului, profesează o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Părinte al tuturor? Poate că tocmai în acest scop l-a ales Dumnezeu, poate că tocmai în acest scop l-a călăuzit Sfântul Duh, pentru ca el să introducă în comuniunea Bisericii înţelegerea unor cuvinte şi a unor limbi care par încă străine pentru urechile obişnuite cu sunetele romanice, germanice, anglosaxone, franceze.» (Gniezno, 4 iunie).

A dovedi «unitatea spirituală a Europei creştine» înseamnă a învinge cortina de fier şi zidul comunist, dar deocamdată aceasta e o utopie: dar o utopie afirmată mai degrabă prin proiecţia unei voinţe decât printr-un program de activitate. Va fi sarcina istoriei - căreia adeseori îi place să improvizeze - de a transforma în program ceea ce acum e un manifest pentru timpurile îndepărtate. Aşa cum program de activitate pentru prezent e dialogul cu regimul şi asta îşi propune Ioan Paul, vorbindu-le episcopilor şi subliniind în deschidere că «episcopatul polonez se întâlneşte azi cu un Papă polonez»:

«Autenticul dialog trebuie să respecte convingerile credincioşilor, să asigure toate drepturile cetăţenilor şi condiţiile normale pentru activitatea Bisericii în calitate de comunitate religioasă, căreia îi aparţine majoritatea covârşitoare a polonezilor. Ne dăm seama că acest dialog nu poate fi uşor, pentru că se desfăşoară între două concepţii despre lume diametral opuse, dar trebuie să fie posibil şi eficace dacă o pretinde binele omului şi al naţiunii» (Czestochowa, 5 iunie).

Întrebarea privind sensul istoric al alegerii sale ca Papă revine în toate cele nouă zile. Şi la Oswiecim, localitate cunoscută tuturor ca Auschwitz, se revelă în sfârşit în ochii lumii providenţialitatea acestei alegeri. Scena pentru slujirea liturghiei e înălţată pe platforma care se află la jumătatea căii ferate ce traversează câmpia principală, unde noii veniţi erau selectaţi şi trimişi pe două coloane spre camerele de gazare sau spre barăcile de muncă forţată. Acolo Ioan Paul îi aminteşte mulţimii că a crescut în împrejurimile acelui ţinut devenit «Golgota lumii contemporane»: satul Wadowice se află la treizeci de kilometri de acea scenă improvizată (vezi capitolul 1)! Acolo înşiră popoarele care şi-au găsit martiriul, acolo se «înclină» deasupra pietrei funerare «cu inscripţia în limba ebraică» şi spune despre Shoah cuvinte pe care nici un Papă n-a avut curajul să le pronunţe. El e conştient de misiunea care îi revine prin faptul că provine dintr-un ţinut atât de martirizat. Se prezintă pe sine ca «Papa care a venit la tronul Sfântului Petru din dioceza pe al cărei teritoriu se găseşte lagărul de la Oswiecim». Şi încă: «Isus vrea ca eu, devenind urmaşul lui Petru, să depun mărturie în faţa lumii în legătură cu ceea ce constituie măreţia omului vremilor noastre şi mizeria sa. Despre ceea ce e înfrângerea şi victoria lui» (Auschwitz, 7 iunie). Lumea ascultându-l intuieşte că noul Papă o va ajuta în cea mai grea încercare: să înţeleagă Auschwitzul, sau doar să şi-l amintească.

Vorbindu-le muncitorilor din Nowa Huta, Ioan Paul pronunţă cuvintele care vor da primul impuls spre Solidarnosc: «Biserica nu se teme de lumea muncii» şi de «sistemul bazat pe muncă», «crucea nu poate fi despărţită de munca omului», «Isus nu va fi niciodată de acord ca omul să fie considerat sau să se considere pe sine ca un simplu mijloc de producţie». Pe moment şi în ochii observatorilor străini nu par cuvinte grave, dar el ştie importanţa lor, ştie că acele cuvinte contrastează direct cu pretenţia regimului de a se întemeia pe muncă şi de a-i avea de partea sa pe muncitori. E la fel de adevărat că pentru prima dată Ioan Paul simte nevoia de a linişti autorităţile comuniste, cu acest pasaj improvizat:

«Nimeni nu se poate mira că eu vorbesc aici în Polonia despre demnitatea muncitorului, având în vedere că am vorbit despre asta în Mexic şi poate într-un mod mai sever, folosind cuvinte mai dure. Biserica, pentru binele omului, doreşte să ajungă la o înţelegere comună a lucrurilor, cu orice sistem de lucru. Îi cere doar sistemului de lucru să-i dea voie să-i vorbească omului despre Isus şi să-l iubească pe om după măsura demnităţii sale» (Nowa Huta, 9 iunie).

Călătoria se termină la Cracovia, oraşul său. Aici, în ultima zi, Papa va avea parte de mulţimea cea mai mare şi mai călduroasă. Iar în penultima zi şi în cele două seri precedente, tinerii, în numele întregii populaţii, îi cântă interminabile serenade sub ferestrele arhiepiscopiei. El se urcă pe o masă pentru a se arăta la geam şi a fi văzut de toţi. I se întinde un microfon, dar instalaţia e improvizată şi aud doar cei din apropiere. Vorbeşte prin gesturi. Recită «Angelus», spune că merge la masă. Se întoarce după cină şi spune că merge la culcare, dar în stradă nimeni nu se clinteşte.

În seara de sâmbătă serenada continuă în cea mai mare parte a nopţii, cu o mulţime tăcută care stă sub ferestre chiar şi după ce Papa s-a retras să se odihnească. Iar de acolo oamenii pleacă direct pe esplanada Bonie, de-a lungul Vistulei, unde va fi slujba finală. Pe drumuri se scurg şuvoaie de oameni, în timpul întregii nopţi. Peste un milion de oameni, spune purtătorul de cuvânt al Vaticanului. Peste un milion, confirmă autorităţile poloneze. Iar observatorii adaugă faptul că e vorba de cea mai mare mulţime reunită într-un singur loc pentru a asculta o singură persoană, nu numai din istoria recentă a Poloniei, ci din toate ţările europene.

Acelei mulţimi unice, Ioan Paul i-a repetat motto-ul său pontifical: «Nu vă fie frică! Trebuie să deschideţi graniţele! Nu există imperialismul Bisericii, există doar slujirea ei!» Apoi acel fluviu uman s-a dispus de-a lungul celor 12 kilometri ai drumului spre aeroport pentru adio.

Salutându-şi patria la aeroportul din Cracovia, Ioan Paul pronunţă cuvinte decisive care ne fac să înţelegem noutatea mesajului pe care l-a adus în interiorul imperiului sovietic şi care poate fi o mână întinsă, sau poate fi o spadă, în funcţie de răspunsul pe care îl va primi, dar în mod sigur nu va putea fi o acceptare a stării de fapt: «Trebuie să avem curajul de a merge într-o direcţie în care nimeni n-a mai mers până acum. Fără curaj în vremea de azi nu pot fi apropiate popoarele şi sistemele, nici nu se poate construi pacea!» (Cracovia, 10 iunie).