SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

PREFAŢĂ

Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea are o mare semnificaţie şi este menit să relanseze cuvântul creştin în lume şi unitatea între Biserici, prin recunoaşterea devierilor de la cuvântul Evangheliei care au caracterizat istoria îndepărtată şi recentă a acestora. Primul Papă slav din istoria Bisericii şi unicul Papă al epocii moderne împotriva căruia se comite un atentat, Ioan Paul va rămâne Pontiful luptei anticomuniste.

A schimbat imaginea papală, apropiind-o de omul obişnuit al epocii noastre: mergea la munte să schieze, mai merge acolo şi acum în vacanţă şi îşi îngrijeşte sănătatea la spital. Impresionează tenacitatea cu care reacţionează la boala nervoasă care îl chinuie vizibil din 1992. El continuă să cutreiere lumea în ciuda tremurului mâinii şi a nesiguranţei pasului, însoţit de susţinerea tot mai mare a opiniei publice care e fără precedent printre Pontifii longevivi ai secolului. E clar deja că la originea acestei schimbări a imaginii nu se află doar un om extravertit, dar e şi o opţiune ecleziastică: el adaptează Papalitatea la Biserica Vaticanului.

«Fără acest Papă nu se poate înţelege ce s-a întâmplat în Europa la sfârşitul anilor optzeci», a zis odată Gorbaciov. Ioan Paul are un mare merit în faptul că a încurajat Polonia să găsească o cale paşnică de ieşire din sistemul comunist. Iar când această ieşire s-a realizat, a fost meritul său că nu i-a înfierat pe învinşi şi i-a reţinut pe învingători de la spiritul de răzbunare.

Ales Papă în octombrie 1978, îşi anunţă imediat dorinţa de a vizita Polonia. Călătoria triumfală în patrie, în luna iunie a anului următor, sună ca o sfidare împotriva imperiului sovietic: pentru prima dată, un întreg popor din Pactul de la Varşovia are posibilitatea de a se întruni în mulţimi mari, de a se recunoaşte într-un conducător, de a aplauda un mesaj care contrazice frontal regimul ateist şi represiv impus de Moscova.

Din sămânţa aruncată în acea călătorie creşte organizaţia sindicală Solidarnosc, pe care Papa polonez o protejează de la Roma, atunci când este obligată la clandestinitate. Aceeaşi protecţie îndepărtată, dar asiduă, o exercită asupra tuturor mişcărilor de eliberare din ţările comuniste, care se amplifică de-a lungul anilor optzeci, în urma exemplului polonez. Când vizitează Praga, în aprilie 1990, îndată după căderea zidului Berlinului şi a prăbuşirii peste tot a cortinei de fier, declară că «un nou Turn Babel a fost dărâmat» şi că «secolul s-a copt» pentru o «mai mare libertate» pentru toată lumea.

Cu aceeaşi forţă, Ioan Paul apără - mai ales de-a lungul multelor sale călătorii - drepturile omului, în faţa dictaturilor din lumea a treia şi combate pretenţiile neocapitalismului, afirmând că înfrângerea comunismului nu justifică dominaţia necontrolată a capitalului asupra oamenilor şi a popoarelor. Se opune din toate puterile războiului din Golf, în 1991, pentru a salva «dialogul cu lumea islamică» şi pentru a semnala că Biserica catolică vrea să fie aliata popoarelor în curs de dezvoltare.

«Examenul sfârşitului de mileniu», cu care pregăteşte Marele Jubileu, e poate darul cel mai bun pe care este pe cale să-l lanseze catolicilor. Cu acelaşi curaj cu care revendică drepturile Bisericii, recunoaşte că au fost «pagini întunecate» în istoria ei şi cere iertare - spre descumpănirea unei mari părţi a lumii ecleziastice - pentru scandaluri care încă mai mocnesc, cum ar fi metodele de «violenţă» folosite în trecut pentru apărarea credinţei (Tribunalele Inchiziţiei), sprijinul oferit de creştini dictaturilor din secolul nostru, antiiudaismul secular care i-a împiedicat să se opună cu eficienţă exterminării naziste a evreilor.

În plan ecumenic, iniţiativa sa cea mai curajoasă e aceea de a deschide o dezbatere asupra însuşi rolului Papei, invitându-i pe protestanţi şi ortodocşi să indice care ar putea fi în ziua de azi funcţia «primatului Romei» acceptabilă pentru toată lumea. A făcut-o cu enciclica Ut unum sint (Ca să fie un singur lucru: 1995). Până azi n-a avut noroc: n-a putut vizita niciodată un stat majoritar ortodox, cu Bisericile anglicană şi protestantă raporturile sunt mai reci de când a devenit Papă. Dar şi-a întins mâna şi o ţine şi azi întinsă, propunând o întrunire a tuturor creştinilor pentru anul două mii şi o întâlnire pe Muntele Sinai evreilor şi musulmanilor.

Neobosită este predica sa în apărarea vieţii, pentru promovarea păcii şi în sprijinul săracilor. Catolicii sunt mândri pentru denunţările nedreptăţii, pe care le repetă în orice colţ al lumii, dar nu primesc totdeauna cu bucurie predicile sale severe în materie sexuală şi matrimonială. El schiţează o «teologie a trupului» destinată poate unui mare viitor, dar nu aşează nici o surdină preceptelor tradiţionale care pe moment o fac prizonieră. Totuşi, radicalitatea mesajului - pe care o socoteşte necesară ca răspuns la «sfidările radicale» ale epocii - nu-l împiedică, ba chiar pare să-l ajute în dialogul cu tinerii care îi ies în întâmpinare, în fiecare an mai numeroşi, la întâlnirile pe care li le propune.

Ioan Paul este un Papă misionar şi nu unul guvernator. Nu există - până în ziua de azi - nici o singură reformă importantă care să poarte numele său. Va lăsa Curtea papală aşa cum a găsit-o. Nici un Papă din acest secol n-a aşezat o amprentă mai puternică decât a sa asupra exteriorului Bisericii, dar poate că toţi şi-au imprimat mai apăsat personalitatea asupra guvernării şi a structurii Curţii papale.

Le cere iertare femeilor pentru maltratările din trecut, dar nu schimbă regulile care le ţin pe al doilea plan în structura ecleziastică. Convoacă mereu la Roma adunările episcopale, pentru a păstra vie «comuniunea» între Bisericile locale şi centrul de la Vatican, dar nu modifică structurile sinodale pe care el însuşi - la început - părea să le considere insuficiente.

În raportul cu Bisericile locale, Pontificatul său trăieşte mari conflicte, provocate uneori de neliniştea sa misionară, mai adesea de frâna juridică pusă - din însărcinarea sa - de Curtea romană în calea cererilor de descentralizare şi de înnoire ale periferiei. Ioan Paul a avut conflicte cu cele mai importante episcopate din lume: cu cel brazilian deoarece sprijinea teologia eliberării, cu cel american deoarece solicita o mai mare libertate pentru credincioşi, cu cel italian deoarece voia să se elibereze de îndatoririle politice, cu cel german care accepta cu mai mare respect laicitatea statului.

A învins aproape totdeauna încercările, datorită ascendentului său personal, dar tensiunile au rămas. Va lăsa în urmă o mare imagine papală, dar şi o puternică aşteptare de reformare a vieţii interne a Bisericii.

Primii douăzeci de ani ai Pontificatului - care deja îl plasează drept cel mai lung al acestui secol şi unul dintre cele mai lungi din istorie - pot fi grupaţi în trei etape marcate de trei motto-uri de o deosebită eficacitate, cu care a ştiut să-şi comunice mesajul mulţimilor.

Primul motto îl pronunţă în timpul sărbătorilor de inaugurare a serviciului său pontifical, la 22 octombrie 1978: «Deschideţi, deschideţi-i larg uşile lui Isus!». Acest dicton marchează faza iniţială a Pontificatului, fericita sa proiectare misionară pe toate continentele, folosirea creativă a mass-media, prima ciocnire cu «puterile lumeşti», până la drama atentatului şi lunga sfidare a sistemului comunist şi a imperiului sovietic.

Al doilea motto al Pontificatului este legat de enciclica Dominum et vivificantem (Este Domnul şi ne dă viaţă: mai 1986): «Priviţi în depărtări, mergeţi în larg». Caracterizează o etapă de relansare a misionarismului spre orizonturi care depăşesc orice limită tradiţională: Ioan Paul îi numeşte pe evrei «fraţii noştri mai mari», merge să întâlnească mulţimi islamice, convoacă adunări interreligioase, pune capăt tradiţionalismului anticonciliator al lui Marcel Lefebvre, afirmă - în octombrie 1988 la Strasbourg, în faţa Parlamentului european - incompatibilitatea dintre «tentaţia integralistă» şi originara inspiraţie evanghelică. Este şi etapa în care culminează - şi apoi cade imediat - utopia sa ecumenică, prin care visa unificarea cu Bisericile ortodoxe în zorii mileniului trei şi care acum îl determină să-şi închipuie o prea uşoară îmbrăţişare cu Patriarhul Moscovei în anii lui Gorbaciov.

Din acea înfrângere ecumenică şi în etapa suferinţei fizice - marcată de tumoare, baston şi boală nervoasă - provine al treilea motto al Pontificatului, care proclamă apropierea Jubileului anului două mii: «în numele Bisericii, cer iertare». Aceste cuvinte au fost pronunţate prima oară la Olomuc, în Republica Cehă, în mai 1995, dar fuseseră de mai multe ori anticipate şi vor mai fi reluate în diverse formulări. Ele marchează etapa cea mai evanghelică, mesajul cel mai matur. S-a stabilit în agendă - pentru ziua de opt martie a anului două mii - o celebrare de penitenţă care va culmina cu o «cerere de iertare» pentru «greşelile, înşelăciunile, incoerenţele şi întârzierile» de care s-au făcut vinovaţi «fiii Bisericii» în mileniul care e pe cale de a se încheia.

În carte va fi povestită fiecare fază şi etapă a celor douăzeci de ani, atât cele mai relevante, cât şi cele mai puţin semnificative. Intenţia este de a schiţa o biografie narativă, esenţială dar completă, a Papei şi a Pontificatului, cu convingerea că o astfel de biografie în ziua de azi nu există. Chiar şi operele cele mai implicate pe care le-am consultat (şi care corespund numerelor 44, 59, 68 din bibliografia situată la sfârşitul volumului) se concentrează asupra formaţiei poloneze şi asupra implicaţiilor politice ale Pontificatului, cu o atenţie redusă sau inegală asupra operei pontificale. Pe care dorim, în schimb, s-o înfăţişăm aici pe de-a-ntregul, cu o privire de ansamblu care să respecte - pe cât posibil - proporţiile sale interne. Această preocupare nu ne va împiedica să acordăm atenţie etapelor celor mai fecunde sau mai creative ale Pontificatului, care sunt cel puţin trei. Faza iniţială din 1978-1979, cu gesturile de prezentare ale noului Papă, enciclica programatică Redemptor hominis, marile pelerinaje în Mexic, Polonia şi Statele Unite ale Americii. Ieşirea «în larg» din 1985-1986, cu predica adresată tinerilor islamici la Casablanca, apoi călătoria în India, vizita la Sinagoga din Roma şi ziua de la Assisi. Propunerea «examenului de la sfârşitul mileniului» din 1994-1995, cu Consistoriul extraordinar în vederea Marelui Jubileu, scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (Apropiindu-se al treilea mileniu) şi enciclica Ut unum sint.

E probabil că debutul Marelui Jubileu - spre care Pontificatul tinde încă de la început ca spre ţinta şi împlinirea sa - va marca o nouă etapă creativă şi îl va consola pe Ioan Paul cu un semn de împăcare ecumenică. Noi îl părăsim în pragul celui de-al douăzecilea an de Pontificat, cu privirea aţintită spre mileniul trei.

Luigi Accattoli
Roma, 29 iunie 1998
Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel