SFINŢII

GEMMA GALGANI

Primii ani de viaţă

Gemma Galgani s-a născut la 12 martie 1878 în sătuleţul Camigliano din Toscana, sătuleţ situat în apropierea oraşului Lucca.

Tatăl, Henric Galgani, era farmacist, iar mama Gemmei, Aurelia, provenea din familia Landi. Creştini buni, cetăţeni înstăriţi, soţii Galgani au avut 5 băieţi (dintre care unul a murit în faşă) şi 3 fete. Gemma a fost al 4-lea copil şi prima dintre fete.

În dimineaţa zilei de 13 martie, Gemma a fost botezată în biserica parohială Sf. Mihail. La nici o lună după naşterea copilei, familia Galgani se mută la Lucca. Aici, Gemma împreună cu Ionel (al 3-lea dintre copii) urmează o şcoală particulară condusă de surorile Emilia şi Elena Vallini. Mai târziu, aveau să urmeze şi ceilalţi trei mai mici: Antonel, Angelina şi Julieta.

În ochii părinţilor, Gemma ocupa totdeauna primul loc, din cauza virtuţilor sale. Uneori tatăl zicea: "Eu am doar doi fii, pe Gemma şi pe Ionel." Căci Ionel era un înger de curăţie şi gingăşie. La această şcoală, timp de 5 ani, Gemma şi-a însuşit, odată cu pietatea, primele cunoştinţe şi îndeletniciri gospodăreşti. Redăm un raport al educatoarelor sale, surorile Vallini:

"Gemma era numai de doi ani, când tatăl său a adus-o la noi. Încă de la vârsta aceea arăta o cuminţenie prematură. Era serioasă, gânditoare şi cuminte în toate faptele sale, ca nimeni alta. N-a văzut-o nimenea nici plângând, nici certându-se; dimpotrivă, faţa ei era pururea liniştită şi zâmbitoare. Şi totuşi, temperamentul ei era vioi şi înfocat. Tot timpul cât am avut norocul s-o ţinem lângă noi, n-a trebuit s-o pedepsim niciodată, pentru că la micile greşeli îi era destulă o mică admonestare, după care îndată se reculegerea şi se conforma. A învăţat îndată, chiar de la început, toate rugăciunile ce se recitau zilnic în institut, care apoi erau atât de multe încât, pentru a le recita pe toate, trebuia cam o jumătate de oră... Era harnică la lucru şi învăţa cu uşurinţă tot ce i se arăta. Pentru aceste însuşiri, rare la o copilă fragedă, Gemma era foarte iubită în şcoală.. Vom mai spune încă despre copila aceasta nevinovată şi virtuoasă că, prin mijlocirea ei, am primit de la Dumnezeu un ajutor extraordinar: Odată bântuia în Lucca tusea convulsivă. De aceea, fiind vorba de o boală molipsitoare, noi n-am mai fi putut ţine... pe cei cinci copilaşi la institut. Neştiind ce să facem, am cerut sfatul d-lui paroh de care ţinea familia Galgani care, la rândul său ne-a sfătuit să nu-i părăsim pe micii frăţiori, cu atât mai mult cu cât mama lor era greu bolnavă şi în primejdie de moarte. Am acceptat sfatul şi, la stăruinţa noastră, scumpa Gemma a început a se ruga lui Dumnezeu şi boala a încetat, fără ca vreunul din şcolari să fi fost atacat."

Gemma şi părinţii săi

Tatăl Gemmei veghea cu ochi atent grabnicul progres ce-l făcea ea în virtute şi învăţătură. În zilele de vacanţă o ţinea mereu lângă sine. Când trebuia să rămână împreună în oraş, tatăl o răsfăţa cu haine şi podoabe scumpe sau cu mâncăruri alese. Gemma se tânguia şi protesta adesea, spunând că nici nu merită şi nici nu doreşte aşa ceva. Dacă tatăl o lua pe genunchi ca s-o dezmierde sau să o sărute, micul îngeraş se zbătea din răsputeri:

- Tată, nu te prinde de mine!

- Dar tu nu ştii că eu îţi sunt tată?

- Ştiu, dar nu vreau să se atingă nimeni de mine!

Şi tatăl o lăsa îndată în pace... de obicei amestecându-şi lacrimile cu ale copilei, uimit de atâta virtute într-un suflet atât de fraged.

Cu totul alta era iubirea mamei. Doamna Aurelia era o adevărată sfântă şi unul din cele mai desăvârşite modele. Se ruga mult, se cumineca în fiecare dimineaţă, mergând la biserică chiar şi dacă avea de învins mari piedici. Îşi iubea toţi copiii, pe Gemma, însă, o iubea cel mai mult, pentru că vedea într-însa darul lui Dumnezeu, mai bine ca oricare altul. Astfel, fiind conştientă de datoria sa, în loc să-şi piardă vremea în izbucniri zadarnice de iubire sensibilă, s-a apucat a cultiva cu toată grija în sufletul Gemmei germenii prematuri ai virtuţilor. Însăşi Gemma zicea că îndeosebi mamei sale îi datorează recunoştinţă că a învăţat-o să cunoască pe Dumnezeu şi să iubească virtutea.(14)

Mama obişnuia a o lua în braţe şi, adesea cu ochii în lacrimi, îi dădea învăţături sfinte: "L-am rugat pe Isus să-mi dea o copilă; m-a mângâiat, este adevărat, dar prea târziu... Sunt bolnavă şi în curând va trebui să te părăsesc... Ascultă, deci, învăţăturile mamei tale!". Atunci începea să-i vorbească despre adevărurile de credinţă, despre preţul sufletului şi urâciunea păcatului, despre fericirea de a fi cu totul a lui Dumnezeu şi despre deşertăciunea lucrurilor din lume. Altă dată îi arăta icoana cu Isus răstignit şi-i zicea: "Vezi, Gemma, acest dulce Isus a murit pentru noi pe Cruce!"...

E lucru ştiut că celor mici nu le prea place să asculte învăţături ori să zică rugăciuni. Despre mica Gemma nu se poate spune acelaşi lucru... Adesea copila se prindea de hainele mamei sale şi-i zicea: "Mamă, mai spune-mi despre Isus!".

Cu câţ sinţea mai mult apropiindu-se sfârşitul, cu atât mai virtuos, cucernica femeie, ardea de dorul şi râvna creşterii religioase a fiilor săi. În fiecare sâmbătă îi ducea ea la biserică ori lăsa ca să-i conducă cineva, pentru ca cei mai mărişori să se mărturisească, în felul acesta să-i înveţe de timpuriu la primirea acestei taine mântuitoare. Ea însăşi îi pregătea pentru mărturisire, iar când ajungea rândul la Gemma, sfânta mamă se simţea adesea silită să plângă, văzând seriozitatea şi meticulozitatea ei la pregătire, precum şi marea durere ce o avea pentru micile greşeli.

Doamna Aurelia era atacată de tuberculoză care, de 5 ani, o mistuia. Îndată ce medicii au constatat aceasta, nici unui copil nu i-a fost permis a se apropia de patul bolnavei. Gemma s-a întristat amar: "Acuma, departe de mama, cine mă va învăţa să mă rog şi să îl iubesc pe Isus?". S-a rugat, a stăruit, până ce a reuşit ca, cel puţin pentru ea, să se facă excepţie: "Mergeam la mama, îngenuncheam la căpătâiul ei şi mă rugam."

Starea bonavei se agrava, deşi primejdia nu părea apropiată. Chiar şi în această stare mama se gândea la binele sufletesc al fiilor săi. Gemma, deşi tânără de ani, era pregătită a primi taina sf. Mir. La prima ocazie Gemma fu condusă la biserica Sf. Mihail în Foro, primind taina Mirului din mâinile arhiepiscopului Nicolae Ghilardi, în ziua de 26 mai 1885... După primirea sf. Mir Gemma rămase să se mai roage: "Am ascultat Sf. Liturghie cum am ştiut mai bine, rugându-mă pentru mama, când o voce mi-a vorbit în inimă: Vrei să-mi dai mie pe mama? Da! am răspuns eu, dacă mă vei lua şi pe mine!... Asta nu, îmi răspunse vocea, dă-mi de bunăvoie pe mama ta! Tu trebuie să mai rămâi cu tata. Pe ea vreau s-o duc în cer... Am fost silită să răspund că "da!", iar la sfârşit m-am grăbit spre casă... Doamne, Dumnezeule!" Aceasta e prima convorbire cerească pe care o ştim din viaţa Gemmei.

Când a intrat în casă, mama era pe sfârşite. A îngenunchiat lângă patul ei, a vărsat câteva lacrimi stoarse de cruzimea durerii, s-a rugat cu inima cutremurată şi a zis că nu se mai desparte de patul ei, până la cea din urmă suflare a mamei sale. Dar tatăl nu mai putea s-o lase acolo; a luat-o, deci, şi a trimis-o cu o cumnată de-a lui, cu doamna Elena Landi, în satul San Gennaro. Mama a încetat din viaţă la 17 septembrie 1886, în etate de 39 de ani. Vestea a fost transmisă îndată şi Gemmei şi, cu atât mai admirabilă a fost resemnarea copilei de 8 ani, cu cât mai amară i-a fost durerea tristei despărţiri.

Prima cuminecare

Îndepărtarea de casa părintească şi mai ales pierderea mamei, o afectaseră adânc pe Gemma. Mai târziu avea să spună părintelui său spiritual: "Într-adevăr deplângeam vremea când mă rugam atât de mult împreună cu mama."

Aici, la mătuşa sa, nu prea avea cine s-o însoţească la biserică, nici clipe de reculegere în singurătate nu prea avea, dar mai ales îi lipsea un suflet ocrotitor care să-i vorbească de Isus.

Deşi mătuşa Elena o iubea şi ar fi vrut s-o păstreze pe Gemma pentru totdeauna, tatăl hotărî să-şi adune toţi fiii în juru-i. Aşa ajunge Gemma din nou acasă şi urmează ca externă la Institutul surorilor Sfintei Zita. "Eram în rai" - avea să spună ea părintelui său sufletesc.

Era în al zecelea an, când i se permise, după îndelungate insistenţe, să se pregătească de prima cuminecare. Amintim că nu se obişnuia la o vârstă atât de mică; mai adăugăm că Gemma avea trupuşorul fin, delicat, încât la cei 9 ani ai ei părea doar de 6.

Se hotărî să intre în Mănăstirea Institutului Sf. Zita pentru pregătire, deşi tatăl se opunea. "Seara obţinui permisiunea iar dimineaţa intrai îndată în mănăstire şi am stat acolo 10 zile. Ce rai!... Atunci simţii cum se naşte în mine un dor mare de a şti amănunţit viaţa lui Isus şi Sfintele lui Patimi... Îmi spusei, deci, dorinţa aceasta învăţătoarei mele şi ea începu a-mi explica zilnic câte ceva... Într-o seară, când mi-a vorbit despre suferinţele lui Isus, mi le-a descris atât de viu şi bine încât am simţit o mare durere şi m-a cuprins o febră atât de violentă încât toată ziua următoare am petrecut-o în pat. Învăţătoarea mi-a întrerupt orice explicaţie mai departe..."

Prima cuminecare a avut loc duminică 17 iunie 1887. Unirea cu Isus a avut o influenţă covârşitoare asupra micului suflet: "Mă simţeam tot mai departe de lume şi tot mai înclinată spre reculegere." Înainte de încheierea celor zece zile de exerciţii ea îşi propuse următoarele:

1. Mă voi mărturisi şi cumineca mereu, ca pentru ultima dată.

2. Voi vizita mereu pe Isus Euharisticul, mai ales când voi fi abătută.

3. Mă voi pregăti de fiecare sărbătoare a Maicii Domnului cu acte de penitenţă, cerând în fiecare seară binecuvântarea Ei.

4. Vreau să fiu mereu cu gândul la prezenţa lui Dumnezeu.

5. Oricând va bate ceasul, voi zice de 3 ori: "Isuse al meu, îndurare!".(15)

Amintirea primei cuminecări nu s-a şters din inima Gemmei niciodată. În fiecare an se-ngrijea să sărbătorească această aniversare. Cu o astfel de ocazie, în iunie 1901, ea scrie părintelui sufletesc: "Ieri, părinte, avui o zi de rai: am stat tot cu Isus, am vorbit tot de Isus, am fost fericită cu Isus şi am plâns cu Isus... O, părinte, nu toate zilele sunt aşa! Petrec zile în care mă ruşinez de mine însămi...".

Încercări pe calea perfecţiunii

Temperamentul firesc al Gemmei era vioiciunea, dar dovedea o exemplară stăpânire de sine. Ajunsese ca - din cauza reţinerii şi reculegerii - unii să o creadă ursuză sau semeaţă. Celor din familie nu le plăcea felul de a fi al Gemmei şi o mustrau mereu. Dar ea răspundea întotdeauna cu aceeaşi amabilitate.

În primăvara lui 1890 cele două mătuşi, Elena şi Eliza, se mută la familia Galgani iar Gemma se bucură de ocrotirea lor deosebită.

Cursul superior îl începe în 1891-1892, sub conducerea Maicii superioare Guerra. Gemma manifesta multă compasiune, milă şi iubire faţă de săraci. Dorind din tot sufletul să devină o sfântă, Gemma îşi alesese ca model pe venerabila Vartolomea Capitanio; idealul său de a deveni călugăriţă nu s-a putut realiza.

Era spre sfârşitul anului 1895 când Gemma primi cadou un ceas şi o cruciuliţă cu lanţ de aur. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, îşi văzu pentru prima dată îngerul păzitor, care îi zise:

"Giuvaerurile care împodobesc mireasa unui Împărat răstignit nu pot fi decât spinii şi crucea." Din acel moment ea n-a mai purtat nici o podoabă. Viziunile cu îngerul păzitor (şi cu Isus) au devenit ulterior mai dese, mai ales în zilele de joi seara, când Gemma îşi ţinea "ora sfântă".(16)

După cum am văzut, viaţa Gemmei n-a fost lipsită de suferinţe. Să mai amintim că în toamna lui 1894 moare fratele Ionel. Tot atunci ea a fost ţintuită la pat peste trei luni, măcinată de o boală grea. Apoi, o carie osoasă la picior a necesitat o deosebit de dureroasă operaţie.

Treptat tatăl devine tot mai datornic, iar la 11 noiembrie 1897, moare de cancer la gât. Rămân şapte copii orfani, în mizerie; creditorii îi despoaie sechestrându-le până şi mobila din casă... Gemma dorea să sufere cu şi pentru Isus, iar Isus nu întârzia să-i ofere ocazii din abundenţă.

O altă mătuşă de-a Gemmei o duse la ea în Camajore. Aici Gemma nu se mai putea ocupa de sine, ca acasă. Era la 20 de ani, hotărâtă în sine să ducă o viaţă cu totul sfântă, departe de frământările lumeşti - deşi trăia în lume. Aşa se-ntâmplă că un tânăr dintr-o familie cinstită o ceru în căsătorie. Alarmată, Gemma ceru ajutor lui Dumnezeu s-o scape de încurcătură. Îndată apărură dureri acute la rinichi şi şira spinării; medicii dau diagnosticul de tuberculoză. Boala se agrava, Gemma nici nu se mai putea mişca din pat, dar suporta eroic. Satana o ispitea cu promisiuni de vindecare, dar între timp i se arătă în vis Fericitul Gavriil de Îndurerata şi-i zise: "Să fii bună, căci voi mai veni să te văd!". În speranţa vindecării, Gemma îşi reînnoi dorinţa de a deveni călugăriţă şi făcu votul castităţii pe viaţă. La 4 ianuarie 1899 medicii încearcă o intervenţie cu arsuri ale şirei spinării, dar boala se agravează, iar după două săptămâni apare şi o umflătură la cap. Familia făcea rugăciuni, Gemma începu o novenă către Inima lui Isus; în fiecare seară fericitul Gavriil "venea şi se rugau împreună". Novena se sfârşi prima vinere a lunii martie, zi în care Gemma se însănătoşi brusc şi total, astfel că după două ore se ridică din pat.

Spre Golgota

Într-o zi, după sf. Cuminecare, Isus îi zise: "Cutează, Gemma, te aştept pe Golgota!". Preziua sărbătorii Inimii lui Isus, în 1899 cădea la 8 iunie (joia). Gemma relatează:

"Era (joi) seara. Deodată şi mai brusc ca de obicei, simt o durere internă pentru păcatele mele... Reculegerii îi urmă răpirea simţurilor şi mă pomenii înaintea Maicii mele cereşti... Îşi deschise mantia şi mă acoperi cu ea. În acel moment se arătă Isus având rănile deschise, dar din răni... ieşeau flăcări de foc. Îmi atinseră mâinile, picioarele şi inima. Simţeam că mor... dar Maica Sfântă m-a susţinut. După aceea... mă trezii îngenunchiată pe pământ dar simţeam o durere mare la mâini, la picioare şi la inimă. Mă ridicai să mă aşez în pat şi atunci observai că din părţile acelea îmi curgea sânge...".

Gemma nu era prima şi n-a rămas ultima care să primească rănile Mântuitorului. Cel târziu până duminica, urmele acestora dispăreau aproape cu desăvârşire.

În luna iulie a anului 1900 Gemma a primit urme vizibile ale cununii de spini, iar în prima vineri din martie 1901 a suferit în mod vizibil şi rănile biciurii. În evanghelii nu citim de vreo rană provocată de purtarea crucii; totuşi Gemma (la fel ca Sf. Tereza) a primit şi o rană la umărul stâng, a cărei durere se menţinea timp mai îndelungat din cauza căreia, în acea perioadă, Gemma umbla aplecată spre stânga.

Puterea sfinţeniei

Lucrările lui Dumnezeu prin aleşii săi sunt tainice, surprinzătoare, provocând iniţial, din partea celor din jur, reacţii diverse.

Primii care îşi dau seama de minunile săvârşite prin Gemma sunt membrii familiei Giannini, după care urmează Părintele Pietro Paolo dell'Immacolata, episcopul I. Volpi şi mai ales părintele ei sufletesc, P. Germano di S. Sanislao. Din toamna anului 1899 Gemma fu înfiată de acea numeroasă familie Giannini, cu 11 copii; aici Gemma lucra cu îndemânare, făcea curăţenie şi îngrijea bolnavii. Vorbea puţin, mărginindu-se doar să răspundă la întrebări. În schimb, familia Gemmei nu era prea înţelegătoare; fratele ei, Hercule, plecase în America iar Guido (fratele mai mare) optase pentru serviciul militar. Mătuşă-sa Carolina o suspecta, ameninţând-o c-o "omoară cu bâta!".

Pasul decisiv spre perfecţiune l-a făcut Gemma dezlipindu-se cu sufletul de lucrurile lumeşti: "N-am nimic, sunt săracă, săracă din iubire faţă de Isus." Ea suporta totul cu seninătate; într-un singur an i-au murit trei dintre cei dragi: fratele Antonel, sora Julieta şi mătuşa "cea bună". Se distingea prin simplitate, modestie, puritate şi supunere. Seara, chiar dacă cei din jur continuau să discute, dacă d-na Giannini îi zicea "Gemma, tu ai nevoie de odihnă, trebuie să dormi!", ea îndată închidea ochii şi începea să doarmă lin. Stăpânirea de sine a Gemmei se manifesta chiar şi fiziologic. "Ce mângâiere simte inima mea atunci când se supune!". O scenă aparte a avut loc într-o seară de joi când, timp de o jumătate de oră, Gemma în extaz "s-a luptat cu Isus" pentru mântuirea unui mare păcătos din oraş. În aceeaşi seară, păcătosul bate la uşă şi cere părintelui Germano să îi asculte mărturisirea.

În afara convorbirilor cu Isus şi cu Maica Sfântă, Gemma se mai întreţinea adesea cu îngerul ei păzitor, a cărui prezenţă reală o semnala.

Lupta continuă

Întreagă viaţa Gemmei a fost o permanentă luptă cu sine. Din supunere, la cererea confesorului său, ea începu a-şi scrie jurnalul zilnic. Odată gata, îl dete doamnei Cecilia de-l ascunse într-un dulăpior. Nu mult după aceea, Gemma "îl văzu" pa satana ieşind pe fereastră cu jurnalul. Deschise scrinul, dar caietul dispăruse. Înştiinţat de neplăcuta întâmplare, (aflat la 600 km de Lucca), părintele rosti exorcismele şi jurnalul reapăru, afumat ca de foc.(17)

Cu vârsta, înfrânarea era îndreptată spre păstrarea curăţiei, iar puritatea ei interioară se manifesta şi în exterior. Chiar şi în timpul îndelungatei sale boli, după cum declară unii, toate lucrurile atinse de Gemma căpătau o plăcută mireasmă.

Într-o zi Isus îi zise: "Pregăteşte-te fiică! Satana va fi acela care, prin lupta ce cu voia Mea o va dezlănţui contra ta, va săvârşi opera ce vreau să se împlinească cu tine"... Tortura satanei se şi dezlănţui, mai întâi împiedicând-o la rugăciune: "Eşti o tâmpită că te rogi unui răufăcător care te ţintuieşte cu el pe cruce", îi zicea diavolul; adesea, în disperarea lui furibundă, o tortura chiar fizic. Uneori o arăta ca fiind posedată: "O, Dumnezeule! Am fost în iad, fără Isus, fără Maica mea, fără îngerul meu!" exclama ea epuizată. Dar toate încercările satanei nu făceau decât să grăbească urcuşul Gemmei spre perfecţiune, începând cu reculegerea mistică, flacăra iubirii şi ajungând la logodna mistică. Stările ei de extaz se succedau în orice timp şi loc. Sf. Euharistie o întărea în lupta sufletească şi în misiunea sa de apostolat.

Ultima ispăşire

În luna mai 1902 boala o asaltă din nou. Isus îi zise:

"Doresc o ispăşire mare, mai ales pentru păcatele şi sacrilegiile cu care Mă vatămă slujitorii altarelor." Gemma se oferi total. Până şi stomacul i se blocase. Pentru o perioadă de vreo 20 zile ea se însănătoşi brusc şi perfect; dar la 9 septembrie recăzu. Începu febra, vărsături de sânge iar palpitaţiile inimii (care-i îndoiseră 3 coaste) încetară.

Gemma îşi dorea un refugiu: "... nu vrea ca trupul meu să fie nici atins, nici măcar văzut de cineva, căci e al lui Isus!" Astfel o mutară din calea celor curioşi, într-un apartament vecin.

La 24 ianuarie 1903 Gemma îşi trăia ultimele dureri, încercări şi ispite, cu o totală resemnare; se arăta mereu mulţumită şi zâmbitoare. Cu 3-4 zile înainte de moarte trupul ei firav, numai piele şi oase, devenise atât de greu încât trei persoane robuste abia dacă o putea întoarce în pat. "Nu-s eu aceea care atârnă aşa greu", şoptea Gemma. Era povara pe care de bunăvoie o luase asupră-şi.

Suferinţele din Vinerea şi Sâmbăta Mare ajunseseră la apogeu. Era ora 1 după masa, în Sâmbăta Paştelui (11 aprilie) 1903, când sufletul Gemmei îşi luă zborul spre Grădina atât de mult dorită.(18)

Îndată lumea năvăli la patul ei să se roage, să se atingă de ea sau să obţină ceva moaşte. Gloria Gemmei începuse. Pentru toţi cei rămaşi de atunci, de azi şi de mâine, inscripţia de pe mormântul ei glăsuieşte aşa:

Gemma Galgani Lucensis
Virgo innocentissima
        quae
Divinis amori aestu magis
quam vi morbi absumpta
quinto aetatis lustro vix emenso
ad coelestis sponsi nuptias evolavit
        Di XI M. Aprilis A.MCMIII
Pervigilio Dominicae Resurectionis
Anima dulcis te in pace
        Cum angelis.

În traducere: "Gemma Galgani din Lucca, fecioară preanevinovată, care abia împlinind al cincilea lustru al vieţii sale, mistuită mai mult de flăcările iubirii dumnezeeşti decât de puterea bolii, în ziua de 11 aprilie anul 1903, înainte de Duminica Învierii Domnului, a zburat la nunta cerescului său Mire. Să fii în pace, suflet dulce, împreună cu îngerii."

De ziua Înălţării Domnului, în 1940, Preafericitul Părinte Papa Pius al XII-lea o ridică pe Gemma Galgani la cinstea altarelor.

După moarte

La 13 zile după moarte Gemma este deshumată. Deşi existau deja semne de descompunere, inima ei - mult dilatată - era ca şi vie, la fel şi sângele din ea, de un roşu aprins... Pe lângă devoţiunea extraordinară a credincioşilor vom aminti unele convertiri miraculoase precum şi o salbă de minuni şi daruri obţinute prin intervenţia Gemmei, de acolo DE SUS. Redăm pe scurt câteva:

1. Vindecarea miraculoasă a tatălui Păr. Augustin Molini.

2. Filomena Bini de 72 ani, din Pisa, avea ulcer canceros avansat, constatat de 2 medici. O doamnă aduce o relicvă de-a Gemmei, atinge cu ea locul dureros şi-i pune pe toţi să se roage. Bolnava adormi îndată, dimineaţa se trezi sănătoasă, ceea ce se constată şi la raze.

3. Maria Menicucci din Roma avea artrosinovită tuberculoasă adâncă la genunchiul drept. Medicul propune operaţia. Bolnava începe o novenă şi se bandajează cu o relicvă de-a Gemmei. A noua zi era complet vindecată, după cum constată acelaşi medic Chelucci. Era anul 1907.

4. O femeie evlavioasă se vindecă de cancer la tâmpla stângă ţinând pe acel loc o iconiţă de-a Gemmei.

5. Emilia Abeylle din Neapole suferea de la prima sarcină. Obstetricianul, dr. Spinelli, constată o nefrită şi poziţia anormală a fătului; propune operaţia. După rugăciuni la intervenţia Gemmei, Emilia naşte cu bine o fetiţă sănătoasă.

6. D-şoara Celina Cluzet din Oyeu-Grenoble (Franţa) se mistuia de oftică în ultimul grad. Organele vitale erau consumate, medicii o părăsiră. Bolnava face o novenă în cinstea Gemmei, o donaţie de 20 franci şi ţine o relicvă de-a Gemmei pe piept. În ultima zi a novenei se învioră şi începu să lucreze. Deşi vindecarea n-a fost completă, starea bună a pacientei fu durabilă.

7. Isolina Serafini din Vicopelago (lângă Lucca) avea meningită. Din cauza "focului de pe creier" nu putea dormi decât o oră pe zi. Recurse la ajutorul Gemmei: "Dacă mă vindeci, e semn sigur că eşti în rai şi eşti sfântă adevărată"... Cu acestea, bolnava se aşeză în pat. Din acea clipă durerea încetă; se vindecase. Era 10 decembrie 1907.

8. Fiică de profesor, Amalia suferea de difterie. La cererea tatălui, preotul celebră o Sf. Liturghie, invocând ajutorul Gemmei. Chiar în timpul acelei liturghii, unul din medicii care asistau la patul bolnavei, exclamă: "Amalia este vindecată!".

9. Călugăriţa S.M.A. de la Sf. Ana din Piemont suferea o recidivă de reumatism. Într-o seară a lui 1908 ea zise Gemmei: "O, Gemma, dacă e adevărat că eşti în rai... îţi este foarte uşor să mă scapi de aceste dureri. Sunt novice, dar dacă Dumnezeu vrea să devin călugăriţă cu voturi, vindecă-mă!". S.M.A. completează: "Mi-am pus icoana pe picior şi m-am aşezat în pat, Tot atunci am început şi o novenă în cinstea ei. În ziua a noua durerile au încetat cu desăvârşire."

10. Domnul E.C.C. scrie: "Săptămâna trecută, într-o noapte, eram gata-gata să mor. Sunt bătrân de 80 de ani. M-am rugat Gemmei şi am promis o donaţie de 100 franci. Am adormit iar dimineaţa m-am trezit sănătos."

11. Brutarul Vincenzo Bancone fu Michele din Ceringola, fiind la târg în 9 septembrie 1909, interveni într-o ceartă. Unul îi înfipse cuţitul în ficat. Adus acasă în stare gravă, puse pe piept o icoană de-a Gemmei şi toţi ai casei se rugară. Noaptea, o nepoată de-a bolnavului (care avea doar 9 ani) văzu o tânără în negru care se ruga. Confruntată cu icoana, fetiţa o recunoscu pe Gemma... În câteva zile, bolnavul se făcu sănătos.

12. Urmare a unei operaţii, o doamnă din Mondovi rămăsese cu mari dureri de cap. Puse icoana Gemmei pe partea dureroasă şi-n acel moment durerea încetă.

Rugăciune

O, fericită Sfântă Gemma, cere îndurare pentru noi de la Mirele tău ceresc şi roagă-L să ne dea tărie în lupta contra ispitelor, în suportarea greutăţilor vieţii noastre zilnice, ca să-I putem sluji cu credinţă. AMIN.

Note