SFINŢII

TEREZA DE LISIEUX

O familie sfântă

Familia Sfintei Tereza de Pruncul Isus a fost întru totul prielnică sfinţeniei. Tatăl, Ludovic Martin, creştin exemplar, dorise cu ardoare să fie călugăr; mama, Zelia Guerin, de asemenea râvnise după viaţa de mănăstire. Dumnezeu, însă, a vrut ca ei să întemeieze o familie sfântă: au avut 9 copii (7 fete şi 2 băieţi) din care au rezistat copilăriei doar 5 fete: Maria, Paulina, Leonia, Celina şi Tereza; toate consacrate vieţii de călugărie.

"Mica Floare", mezina familiei, s-a născut la 2 ianuarie 1873 în Alencon (Franţa). Abia împlinind 4 anişori, rămase orfană de mamă, după care familia se mută la Lisieux. Însăşi Tereza avea să mărturisească mai târziu: "După moartea mamei, firea mea aplecată spre fericire se schimbă cu totul. Eu, care eram atât de vioaie şi deschisă, devenii fricoasă, sfioasă şi foarte sensibilă; o simplă privire ajungea să mă facă să izbucnesc în lacrimi." Dar grija afectuoasă a tatălui şi surorilor (în special a Paulinei) o restabiliră.

Începutul vieţii mistice

Fire poetică, Tereza iubea tot ce e frumos în natură. Pentru ea, Isus era "Floarea Câmpului", surorile, "Crini fără pată" iar pe sine se botezase "Mica Floare". Frumuseţile naturii o ajutau să-şi înalţe sufletul "spre Paradis".

Intuind planurile lui Dumnezeu, ea îşi dete seama de rolul suferinţei: "Eu aveam să fiu mireasa lui Isus la o vârstă atât de fragedă, că a trebuit să sufăr încă din copilărie." Nu avea bine 4 ani, când strigătul ei de iubire se înălţa către Dumnezeu: "Doamne, primesc orice, nu vreau să fiu o sfântă pe jumătate, nu mi-e teamă să sufăr pentru Tine!"

În familie domnea o atmosferă intimă de reculegere, de pioşenie, de pace. Zilnic "Mica Regină" - cum o dezmierda tatăl - ieşea la plimbare cu "Regele" său, fără a uita să facă şi obişnuita vizită la Sf. Sacrament. Duminica, întreaga familie participa la liturghia cea mare. Se citeau şi se comentau texte edificatoare, tatăl interpreta câte o arie melodioasă şi mai ales se recitau rugăciunile în comun.(10)

La culcare, o întreba pe "Mica mamă" - Paulina: "Am fost cuminte astăzi? Bunul Dumnezeu e mulţumit de mine? Zbura-vor îngeraşii în jurul meu?"... Răspunsul trebuia să fie totdeauna "Da!". "Altfel aş fi plâns toată noaptea."

Evlavia către Sfânta Fecioară şi către Sfântul Iosif precum şi iubirea celor săraci erau caracteristice pentru Tereza. La vârsta de 5 ani, Paulina o pregăti pentru prima spovedanie. Până pe la 8 ani, lupta ei consta mai ales în stăpânirea de sine, în resemnarea la boală şi în mici jertfe oferite pentru alţii.

Avea 8 ani şi jumătate când intră la şcoala Maicilor Benedictine din Lisieux. Deşi cea mai mică din şcoală, inteligenţa şi silinţa ei se impuseră, ceea ce stârni multe invidii şi ostilităţi din partea colegelor mai mari. Ca urmare, acest suflet sensibil a avut mult de suferit în taină, aflând mângâiere doar din partea tatălui, din partea sorei Celina şi a verişoarei Maria Guerin; acestea îi erau şi tovarăşe de şcoală.

Chemarea la călugărie

La 2 octombrie 1882 Paulina, "Mica mamă" intră în mănăstire la Carmelul din Lisieux. Pentru Tereza, care acum avea 9 ani, despărţirea a fost sfâşietoare, încât chiar se îmbolnăvi grav... "Ca-ntr-un fulger am văzut viaţa desfăşurându-se înainte-mi... plină de suferinţe şi despărţiri continue... Atunci am simţit că mănăstirea Carmelului era deşertul în care Dumnezeu voia să mă ascund şi eu."

Starea sănătăţii se agrava, iar familia se ruga pentru ea, pornind şi o novenă de liturghii la altarul "Sfintei Fecioare a Victoriilor" din Paris. Într-o duminică din timpul novenei, pe când surioarele se rugau la patul bolnavei, statuia Sfintei Fecioare (ce se afla în odaie)... "Păru că prinde viaţă..." Ceea ce o impresionă mai mult pe Tereza fu "zâmbetul ei răpitor". Din acel moment, toate chinurile bolii dispărură.

În ghidarea ulterioară a vieţii spirituale, de un mare sprijin i-au fost surorile, care o înconjurau cu gingăşie şi o îndrumau în alegerea cărţilor pe care le citea. De aceea, mai târziu, ea avea să le fie adânc recunoscătoare acestor "îngeri păzitori" ai săi. Tereza avea o deosebită admiraţie faţă de eroinele Franţei (mai ales faţă de Sf. Ioana d'Arc), pe care ar fi vrut să le poată imita. Încă din copilărie, Dumnezeu îi dăruise harul de a descoperi şi alunga falsele idealuri cavalereşti din viaţa ei: "Isus mă făcu să înţeleg că singura glorie adevărată este cea care durează veşnic şi că pentru a o realiza nu-s necesare fapte grandioase ci, dimpotrivă, să te ascunzi din ochii altora, ba chiar şi din ochii proprii." Acesta fu idealul de glorie al întregii sale vieţi.

Ziua de 8 mai 1884, când Tereza avea 11 ani, a rămas întipărită cu toate detaliile, pentru întreaga sa viaţă. Dezlipirea de sine a luat forme şi mai concrete. Era ziua primei cuminecări. De acum, recreaţia sa favorită va consta în a se retrage într-un colţ, ascunzându-se după perdele şi meditând. Întrebată fiind la ce se gândeşte, ea răspundea: "Mă gândeam la bunul Dumnezeu, la scurtimea vieţii, la veşnicie; într-un cuvânt, mă gândeam."

Cu ocazia primirii Sf. Mir, Tereza primi harul tăriei în suferinţele care n-au întârziat să vină.

Lumini şi umbre

Harul tăriei în suferinţe, primit prin Sf. Mir, a fost atât de necesar, căci, după cum ea însăşi presimţea, martiriul sufletesc avea să înceapă în curând.

La vârsta de 13 ani fu lovită de chinul scrupulozităţii, chin care dură timp de 2 ani - pricinuindu-i o boală serioasă, încât trebui să fie externată şi dusă acasă. Frământările scrupulozităţii nu le poate înţelege decât cel ce a trecut prin ele.

O altă ocazie de suferinţă fu intrarea sorei Maria în Carmel. Avu nevoie de mult har al curajului spre a trece cu bine peste despărţirea şi de această a doua "Mică mamă" a ei. Se hotărî să nu mai caute în nimic propria bucurie. Avea 14 ani.

Cu toată bunăvoinţa şi sforţările, progresul spiritual era stânjenit de imperfecţiuni. Lupta părea îndelungată şi anevoioasă, până când, de sărbătoarea Crăciunului 1886, sufletul ei se umplu de lumină: "În această zi a conversiunii mele, iubirea a intrat în sufletul meu, împreună cu nevoia de a uita totdeauna de mine"; a fost ziua "cea mai plină de favoruri cereşti", printre care şi acela de a deveni "pescar de oameni".(11)

Dorul ei după viaţa de mănăstire deveni mai intens, după ce şi sora Leonia intrase în Ordinul Vizitaţiunii. În ziua de Rusalii a anului 1887, ceru consimţământul tatălui său: "Cu lacrimi în ochi, i-am vorbit despre mănăstirea Carmelului şi despre dorinţa de a intra cât mai curând; atunci a plâns şi el..."

Avea consimţământul tatălui, dar nu primi aprobarea Superiorului Carmelitelor, nici cea a Episcopului diecezan, regula pretinzând vârsta de 21 ani... Ultima încercare mai rămăsese, o audienţă la Papa.

În acest scop, tatăl iniţie un pelerinaj în Italia, cu Tereza şi Celina; dar, pe lângă scopul principal, vizitele la Roma, Assisi, Milano, Veneţia, Padova, Napoli, Loretto,... au constituit ocazii de neuitat.

Răspunsul Papei (Leo XIII) fu acesta: "Dacă va fi voia lui Dumnezeu, vei intra."

Mai multe amânări succesive au pus la grea încercare răbdarea Terezei, care îşi dubla eforturile în practicarea pocăinţei: "a mă împotrivi pornirilor proprii, a evita orice răspuns pripit, a face mici servicii celor din jur, cu discreţie...".

Realizarea dorinţei

Ziua hotărâtă pentru intrarea în mănăstire fu 9 aprilie 1888. Despărţirea de casa părintească ("Buissonnets") şi de cei dragi a fost dureroasă, dar odată păşind pragul mănăstirii, sufletul Terezei simţi "o pace atât de dulce şi adâncă încât nu se poate descrie". Dar calea vieţii călugăreşti "era presărată mai mult cu spini decât cu trandafiri". Se credea mereu în greşeală, Superioara o dojenea mereu. La acestea vom adăuga seceta spirituală ce o stăpânea şi absenţa mângâierilor sensibile. Singurul bun ce-i mai rămăsese era credinţa. Aceste încercări au durat 5 ani, timp în care Tereza nu contenea să se arate voioasă şi binevoitoare faţă de toţi.(12)

Cu trecerea anului de încercare, la data de 10 ianuarie 1889 Tereza deveni novice carmelitană, alegându-şi numele de Sora Tereza a Pruncului Isus şi a Feţei Sfinte. Sufletul ei alb de curăţie fu dăruit şi cu o zăpadă imaculată ce acoperi pământul; dar bucuria cea mare a Terezei a fost prezenţa tatălui, recent însănătoşit în urma unei grave boli. Acesta, la o lună după ceremonie, fu lovit de o paralizie care peste 5 ani avea să-l doboare (la 29 iulie 1894).

De 8 septembrie 1890 (Naşterea Preacuratei), după 8 luni de amânări, Tereza făcu profesiunea călugărească: ascultare, sărăcie, curăţie: era "maică".

În perioada grelei aşteptări ea îi spune lui Isus: "Voi aştepta cât îti va plăcea; dar nu pot suferi ca întârzierea... să fie din vina mea."

În timpul reculegerii spirituale ce urmă, preotul îi spuse: "În acest moment eu ţin locul lui Dumnezeu şi te asigur din partea Lui că e foarte mulţumit de sufletul tău."

Viaţa de mănăstire

Câteva luni după profesiunea Terezei, liniştea vieţii în mănăstire fu întreruptă prin moartea venerabilei fondatoare a Carmelului din Lisieux. O epidemie care seceră multe vieţi, dete ocazie Terezei să-şi dovedească puterea de sacrificiu şi energia. Un timp se ocupă puţin cu pictura şi poezia, zugrăvind chipul Mirelui său ceresc şi turnând în versuri iubirea ce I-o nutrea.

După moartea tatălui, sora Celina intră şi ea (ultima) în Carmel. "De-acum nu mai am nici o dorinţă decât de a-L iubi pe Isus la nebunie!" - exclamă Tereza cu această ocazie.

Meditând necesitatea existenţei victimelor dreptăţii divine (care să ia asupra lor pedepsele meritate de păcătoşi), Tereza avu revelaţia necesităţii victimelor IUBIRII divine. Această revelaţie avu drept efect formularea unui act de iubire: "O, Isuse... Consumă mica Ta victimă cu focul IUBIRII Tale!". Era 9 iunie 1895. Peste câteva zile ea începu să simtă mereu mai mult cum o mistuie focul IUBIRII DIVINE.

Simţindu-se prea mică pentru a putea urca scara cea grea a sfinţeniei, ea inventă scara "copilăriei spirituale", având ca ascensor braţele lui Isus.

Calităţile sorei Tereza n-au rămas neobservate; Maica Superioară o făcu Maestră de novice. Această însărcinare o primi cu mare smerenie şi o îndeplini cu multă râvnă şi iubire. Citea şi aplica asiduu învăţăturile evanghelice: "Eu mă ridic la Dumnezeu prin încredere şi iubire, nu pentru că am fost scutită de păcatul de moarte. Ah! Eu cred că chiar de aş avea pe cuget toate crimele posibile n-aş pierde nimic din încrederea mea; aş merge cu inima frântă de căinţă să mă arunc în braţele Mântuitorului meu. Ştiu că El iubeşte mult pe fiul risipitor; am auzit cuvintele Lui către Magdalena, către femeia adulteră şi către Samariteancă."

Printre ultimele pagini scrise de Tereza citim: "Nu-s decât un copil neputincios şi slab; cu toate acestea, însăşi slăbiciunea e cea care-mi dă îndrăzneala de a mă jertfi ca victimă a Iubirii Tale, o Isuse!... Dar... dragostea se arată prin fapte! Ei bine! Micul copilaş va arunca flori... A arunca flori înseamnă a nu scăpa nici o ocazie de mică jertfă, nici o privire, nici un cuvânt...!"

Zborul spre cer

În noaptea spre Joia Mare, 3 aprilie 1896, apărură primele semne ale bolii care avea s-o răpună; hemoragie pulmonară: "Am crezut că mor şi inima mi se topea de bucurie!..."

Peste câteva luni, starea sănătăţii se înrăutăţi simţitor, dar buna dispoziţie şi solicitudinea Terezei faţă de cei din jur continua să fie aceeaşi: admirabilă. În ciuda unei novene către Sf. Fecioară, boala se agrava continuu, astfel că în iulie 1897, Mica Floare fu internată la infirmerie. Ea îşi vedea sfârşitul ca pe un nou început: "Simt că misiunea mea începe... Eu vreau să-mi petrec cerul făcând bine pe pământ... După moarte eu voi face să cadă o ploaie de trandafiri."

De 16 iulie, sărbătoarea Sf. Fecioare a Carmelului, Tereza primi viaticul iar, două săptămâni mai târziu, Sf. Maslu. Între 10 august şi 30 septembrie (ziua morţii) n-a mai putut primi nici măcar Sf. Cuminecătură. În după-masa zilei de 30 septembrie, pe la orele 2 şi jumătate, ea zise Maicii Superioare: "Maică, paharul e plin până sus! N-aş fi crezut vreodată că e posibilă atâta suferinţă!" Apoi zise: "Maică, pregăteşte-mă ca să mor bine." Pe la orele 4 şi jumătate mulţumi zâmbind întregii comunităţi, apoi intră în agonie. La ora 7 seara, când clopotul suna de "Angelus Domini", ea exclamă, privind crucifixul: "Oh... îl iubesc! Dumnezeul meu, te... iubesc!". Au fost ultimele sale cuvinte... Încă nu împlinise 25 ani.

Ploaia de trandafiri

Îndată după trecerea sa in veşnicie, Tereza a început să reverse pe pământ o ploaie de binefaceri: vindecări, alinări, conversiuni...

Primele miracole s-au petrecut în mănăstire apoi, treptat, celebritatea ei devine generală, mai ales prin publicarea Vieţii sale, pe care ea o scrisese la porunca Superioarei. "Ploaia de trandafiri" s-a înteţit, astfel că până în 1919 se publicaseră 5 volume cu harurile şi vindecările mijlocite de Tereza. Redăm mai jos câteva din cele mai semnificative:

1. Doamna Eloisa Debossu, de 36 de ani, din Reims (Franţa), suferea de 10 ani de o tumoare fibroasă. Medicii propun operaţia dar pacienta se opune. După un tratament, în ianuarie 1901 situaţia se agravează. Prin septembrie apare şi o peritonită. Părintele D. Petit, directorul Seminarului din Versailles, îi trimite moaşte din părul Sf. Tereza, îndemnând-o să facă şi o novenă. În ultima zi a novenei, bolnava se vindecă. După 6 ani, în 1907, părintele Petit confirmă din nou vindecarea completă a Eloisei. După încă 5 ani, la 30 septembrie 1912, doamna Debossu făcu un pelerinaj la mormântul Sf. Tereza din Lisieux.

2. Copilul Thomas Kane din Thurles (Irlanda) suferea de o gravă boală de ochi. Unul din ochi rămăsese închis din cauza unflăturii şi-i provoca dureri mari. Sora Gabriela (călugăriţă ursulină din oraş) îi puse pe ochi moaşte de-a Sfintei Tereza şi în acea clipă umflătura dispăru, la fel şi durerile...

3. Călugărul Ignat Boron din Cracovia (Polonia) suferea de pietre la ficat, începând cu Crăciunul anului 1905. La 20 martie 1906, profesori universitari-medici declară boala incurabilă şi propun operaţia. Boron începe o novenă în cinstea Inimii lui Isus şi a Mariei, cu întrepunerea Sf. Tereza. A doua zi a novenei, fratele avu o criză iar a treia zi se sculă vindecat complet. Era 19 mai 1906. Medicii declară cazul nemaiîntâlnit în istoria medicinei.

4. Seminaristul Carol Anne de 23 ani, din Lisieux, avu în 1905 mai multe accese de hemoftizie. La 24 august 1906, doctorul La Neele declara: "izbucnirea inflamatorie de tuberculoză... Hemoragii serioase... febră continuă...". Pacientul scrie: "Părinţii implorară vindecarea de la Fecioara din Lourdes, prin mijlocirea Sf. Tereza, iar eu îmi atârnai la gât moaşte din părul micii sfinte... Eram în ultima zi a novenei, fără vreo ameliorare. Reîncepurăm novena, direct către Sf. Tereza, promiţând că dacă ne ascultă, îi vom publica vindecarea... A doua zi febra coborî brusc, iar în zilele următoare, acelaşi doctor conclude restabilirea categorică. Din caverna plămânului n-a rămas nici urmă. Eram vindecat!". Doctorul adăugă: "Vindecarea aceasta este absolut extraordinară şi inexplicabilă." După 15 ani, în 1921, radiografia indica vindecarea definitivă.
   Această vindecare a fost una dintre cele aprobate la procesul de beatificare, cu mărturiile medicilor, ale celui vindecat şi ale familiei sale.

5. Sora Iosefina, de 41 ani, din Florenţa (Italia) contractase la 18 ianuarie 1907 o pneumonie infecţioasă. Dr. Maestro dă diagnosticul: pneumonie fibrinoasă bilaterală, febra mereu peste 40 grade, puls intermitent (peste 150/min), asfixiere şi intoxicare bulbară... După 4 zile ajunge în agonie. Superioara, Maica Maria, îi puse pe cap o iconiţă de-a Sf. Tereza, dar bolnava nu dorea vindecarea. Febra urca la 42 grade iar medicul îi prevede moartea pentru a doua zi... La ora 2 noaptea, sora exclamă: "Maică, nu pot muri!". Maica recită un "credeu" către Sf. Tereza iar bolnava se vindecă. Acelaşi dr. Maestro conclude: "Bolnava se vindecă, a şaptea zi, brusc, împotriva prevederilor mele." O scrisoare din 30 aprilie 1913 confirmă sănătatea excelentă a Sorei Iosefina.

6. La 11 ianuarie 1909, o călugăriţă franceză, exilată la New-York (America) fu trântită la pământ de un tramvai, care trecu peste ea. Aceasta simţi doar o cădere uşoară ca pe nişte perne, într-o atmosferă imaginară. Scoasă de sub roţi, nu prezenta nici cea mai mică zgârietură. Până şi ochelarii îi rămăseseră la ochi. Ea atribuie minunea Sfintei Tereza, al cărei chip îl purta la piept.

7. În februarie 1909, domnişoara Margareta Chabaud, suferind grav de stomac, este tratată la spitalul Issy-les-Moulineux (Sena). După toate încercările medicale nereuşite, începe o novenă către Sf. Tereza. În ultima zi a novenei, extrem de slăbită, participă - totuşi - la Sf. Liturghie, în cursul căreia o apucă o durere sălbatică, după care - declară ea: "avui senzaţia că o mână mi se aşează pe partea bolnavă şi o unge cu un balsam ceresc... apoi nimic, decât o linişte profundă... Eram vindecată."

8. La 19 decembrie 1909, Păr. M. Berchmans scrie din Antsirabe (Madagascar): <>

9. În ianuarie 1910 Carmelul Gallipoli (Italia) trăia în mare lipsă. Surorile începură un triduu (3 zile) de rugăciune către Sf. Tereza. Ultima noapte a triduului (15-16 ianuarie) maica Carmela (superioara mănăstirii) fu trezită de o soră necunoscută care îi oferi 500 de lire. Crezând că este Sf. Tereza d'Avilla - marea reformatoare a Ordinului - superioara se prosternă înaintea ei: "Maică..." Dar, cereasca apariţie, pe un ton solemn, o corectă: "Nu, eu nu-s sfânta noastră Maică, sunt servitoarea lui Dumnezeu, Tereza din Lisieux" şi dădu să plece. "Aşteaptă - interveni superioara - s-ar putea să greşeşti calea!". Sora Tereza îi răspunse zâmbind: "Calea mea e sigură, şi nu m-am înşelat urmând-o!"
   Întâlnirile s-au repetat, iar un judecător necredincios, în urma anchetelor efectuate, la sfârşitul procesului se declară convins, plin de uimire.

10. Micul Ferdinand, de 4 luni, bolnav de meningită, era declarat pierdut. Un frate murise de aceeaşi boală. Părinţii îl duc şi-l depun pe mormântul Sf. Tereza, crezându-l mort. Dar, dintr-odată constată o schimbare miraculoasă... La întoarcere medicul atestă vindecarea. Era lunea după Rusaliile anului 1911.

11. D-na Webster, de 58 de ani, din St. Helens, Lancashire (Anglia) suferea de oboseală, rău de stomac, sete, ameţeli. Prin aprilie 1911 starea se agravează, medicul îi dă diagnosticul "diabet" cu menţiunea "foarte grav". Tratamentul o slăbea din zi în zi.
    La îndemnul fiicei sale, mama începe o novenă către Sf. Tereza. Era 17 noiembrie. A 8-a zi a novenei (24 noiembrie), când dispărură toate simptomele bolii, apetitul îi reveni şi se însănătoşi pe de-a-ntregul.

12. La 3 martie 1916, inginerul Fernand Ducon (caporal de geniu) scria de pe frontul de Yser (Franţa): "Era la 16 septembrie 1914. Lupta de la Marna se sfârşise şi începuse cea de la Aisne... Dis-de-dimineaţă ne pregăteam de plecare... Eu aveam piciorul cu totul jupuit şi infectat, că nu puteam suporta încălţămintea... Atunci mă gândii la Surioara Tereza şi pusei, cu toată încrederea, iconiţa ei pe rană; apoi m-am încălţat şi am pornit la drum. După câteva momente îmi simţii piciorul total relaxat, fără cea mai mică durere! În cinci-şase minute de marş, rana se cicatrizase."

13. Soldatul Octave Dumetz, de meserie luntraş din Bassee-Nord (Franţa), prizonier în lagărul din Muster (Germania), la 20 octombrie 1918 scrie Maicii Superioare din Lisieux:
    "La începutul anului am fost atins de un cancer la buza de jos. După trei luni de îngrijire şi agravare... am început o novenă în cinstea Sf. Tereza şi am atins moaştele ei de buza bolnavă. Îndată mă simţii mai bine şi, o săptămână după sfârşitul novenei, eram vindecat complet."

Sf. Tereza a săvârşit şi numeroase convertiri miraculoase, ca: un tânăr avocat, o păcătoasă, un necredincios, o fată necredincioasă şi mai mulţi miltari de pe frontul primului război mondial. Este un motiv în plus pentru care Mica Floare e considerată Patroana Misiunilor.

Un tribunal bisericesc deschise în anul 1910 ancheta în cauza Terezei de Pruncul Isus, anchetă încheiată după un an, în urma a peste 100 şedinţe. La scurt timp se desfăşură procesul apostolic, analizând scrierile, virtuţile şi minunile aduse în cauza ei.

La 22 aprilie 1923, în cadrul unei solemnităţi la San Piedro din Roma, Tereza a fost declarată FERICITĂ, astfel fiind ridicată la cinstea altarelor. Ziua morţii sale, 30 septembrie, i s-a stabilit ca sărbătoare.

După abia 2 ani, la 17 mai 1925, în urma altor procese şi minuni aprobate, Pius al XI-lea o declară SFÂNTĂ.

Rugăciune

O, Sfântă Tereza, care te-ai dat ca jertfă a iubirii dumnezeieşti şi nimic n-ai dorit mai mult decât să fii mistuită de această flacără cerească, dezlipeşte-mi inima de făpturile pământeşti şi aprinde-o cu focul iubirii dumnezeieşti, care să fie începutul şi sfârşitul tuturor faptelor mele, oricât de mici, şi să-mi dea curaj şi mângâiere în suferinţele nenumărate ale acestei vieţi. AMIN.

Note