SFINŢII

ECATERINA EMERIK

Un copil minune

Ana Ecaterina Emerik s-a născut la 8 septembrie 1774 în satul Flamske lângă oraşul Koesfeld din Westfalia, într-o familie modestă.

Înzestrată de mică cu daruri supranaturale, îi punea adesea în încurcătură pe cei din jur.

Mama se bucura de inima bună a copilei sale, dar o şi certa adesea pentru "invenţiile" ei.

Tatăl era şi el un om bun, cu frică de Dumnezeu. Adesea îşi lua fiica pe genunchi şi-i zicea:

- Ecaterina, mai spune-mi o poveste din acelea de-alea tale.

Iar copila îi povestea întâmplări din Vechiul Testament, cu atâta convingere şi duioşie încât tatăl izbucnea în lacrimi:

- De unde ştii tu aceste lucruri minunate?

- Eu le-am văzut toate acestea!

De la un timp, uimit şi contrariat, tatăl evita s-o mai întrebe.

De mică copilă, pe când păzea vitele la câmp, i se arăta Isus, Maica Sfântă şi îngerul păzitor, explicându-i taine din natură şi din viaţa plantelor. Ecaterina le oferea cununi de flori (abia dacă avea 5-6 anişori).

Odată cu şcoala, lucrurile au început să se precipite. S-o lăsăm pe ea să ne povestească:

"Odată, la şcoală, le povesteam copiilor amănunte despre Învierea Domnului. Cum acestea nu erau învăţate la şcoală, copiii au râs de mine. Aflând de cele petrecute, învăţătorul m-a mustrat aspru şi mi-a poruncit să nu mai vorbesc astfel de nebunii."

După patru luni de şcoală, învăţătorul o trimise acasă, motivând părinţilor:

- Copila aceasta nu mai are ce învăţa de la mine; ea ştie tot ce-aş putea-o învăţa.

În realitate, Ecaterina poseda o putere excepţională de pătrundere. Deşi n-a citit mult, când îşi arunca privirile într-o carte, i se părea că-i posedă conţinutul.(1)

Cu toate că avea în continuare viziuni, începu să fie mai reţinută faţă de cei din jur; credea că şi ceilalţi copii văd precum ea, dar fiind mai discreţi şi mai smeriţi, nu vorbesc despre ele. Însăşi Ecaterina ne explică:

"Am început deci să păstrez în taină, în tăcere desăvârşită, viziunile mele. Le priveam ca pe o carte frumoasă cu chipuri pe care le contemplam, fără să spun nimănui."

Lupta cu sine

Înzestrată fiind şi cu darul umilinţei, când le auzea pe alte mame că-şi laudă copiii, Ecaterina se credea cel mai rău copil din lume.

De timpuriu începu să lucreze la mântuirea sufletului. Dormea puţin, se ruga mult. Iarna suporta cu stoicism frigul iar vara se expunea voluntar arşiţei. Dormea pe pământul gol sau pe o scândură şi mânca doar cât era strict necesar.

Atenţionată de cei din jur ea răspundea:

"Prisosul şi belşugul sunt dăunătoare sufletului; Dumnezeu îl răsplăteşte pe om însutit pentru renunţările făcute din iubire faţă de El."

Ecaterina medita mereu, subiectul de predilecţie fiind Patimile Mântuitorului. Chiar şi când mergea cu mama la biserică, prefera să rămână izolată spre a se reculege.

Încă de mic copil, când constata la alţii fapte sau vorbe urâte, ea se rostogolea prin scaieţi pentru ispăşirea acestora.

Se ruga mult, în special pentru păcătoşi sau pentru sufletele din Purgator. Nu a contenit nici pe timpul anilor în care a fost servitoare: la terminarea lucrului se retrăgea pentru rugăciune.(2)

Revenită acasă, pe când se afla la lucrul câmpului, auzind clopotele din Koesfeld, se aprinse în sufletul ei dorul de mănăstire. Nu peste mult se îmbolnăvi de o boală necunoscută; era de fapt dorinţa arzătoare de jertfire lui Dumnezeu.

Oferta

În ciuda sărăciei şi a opoziţiei părinţilor, Ecaterina nutrea o mare dorinţă pentru călugărie. Pe la 20 de ani, având o economie de 20 de taleri, câştigaţi cu cusutul, se adresă organistului bisericii s-o înveţe orga, în speranţa că astfel va fi primită în mănăstire fără zestrea prescrisă. Dar planul căzu datorită mărinimiei cu care ea îşi cheltui banii făcând milostenie.

O altă ocazie se ivi când o tânără de aceeaşi vârstă urma să fie primită în mănăstirea augustiniană din Dulmen; mama tinerei puse condiţia ca împreună cu fiica ei să fie primită şi Ecaterina (fără zestre). Astfel că, în 1802, la 28 de ani, Ecaterina deveni călugăriţă la mănăstirea amintită mai sus. Aici, în ciuda unor şicane şi învinuiri nedrepte, ea îşi păstra liniştea sufletească.(3)

Se pare că în această mănăstire Ecaterina a petrecut cea mai rodnică viaţă sufletească.

Cronologia sărbătorilor bisericeşti de peste an era pentru ea o atmosferă ce-i permitea să pătrundă în tainele naturii şi mai ales în misterele divine.

Când clopotul chema la liturghie, Ecaterina fiind în extaz spunea:

"Văd deasupra altarului şi a preotului care oficiază, marea scenă a Patimilor Mântuitorului. ...văd îngerii zorind să completeze ceea ce preotul are nenorocirea să omită... O, cât de mare este iubirea lui Isus faţă de noi!... Toate faptele lui Dumnezeu sunt veşnice în raport cu oamenii - supuşi condiţiilor timpului, acestea nu-s decât făgăduinţe, până ce... în clipa hotărâtă le primeşte şi - intrând în timp - lucrează asupra omului, cu virtutea lor specială."

O primă fază a misiunii sale a început pe la 11 ani când, condusă fiind cu spiritul, făcea ocolul globului prin închisori, bordee, paturi de agonie ori pe câmpul de luptă, în biserici profanate sau chiar şi în locurile cele mai păcătoase, îngerul păzitor arătându-i toate mizeriile şi suferinţele de alinat, toate păcate şi fărădelegile de ispăşit... În ultimii ani ai pontificatului papei Pius al VII-lea făcea zilnic o călătorie cu spiritul la Roma, pentru a-l mângâia şi a-l informa pe Sf. Părinte de urzelile duşmanilor Bisericii.

Obiectul principal al suferinţelor sale ispăşitoare era prigoana Bisericii de către cârmuitorii fără Dumnezeu, de către necredincioşi şi răzvrătiţi sau de către slujitori de-ai Bisericii cu purtări nedemne.

Odată a fost condusă cu spiritul chiar în carcera unde era închisă Maria Antoaneta - regina Franţei - îndemnând-o la rugăciune.(4)

La izbucnirea revoluţiei, mănăstirea este răvăşită iar călugăriţele sunt alungate. Astfel că, în 1811, când cei fără Dumnezeu desfiinţează mănăstirea, conducătorul spiritual al călugăriţelor îi găseşte Ecaterinei un cămin la o văduvă săracă. Aici avea să petreacă, mai mult bolnavă, până în 1813.

Jertfa

Primul semn vizibil al participării Ecaterinei la suferinţele lui Isus datează din 1798 pe când ea avea 24 de ani. Se afla îngenunchiată în faţa unui crucifix din Capela iezuiţilor din Koesfeld, când i-a apărut Isus în chip de tânăr având în mâna stângă o cunună de flori iar în dreapta una de spini. Ecaterina relatează: "El îmi oferi să-mi aleg una. I-am cerut-o pe cea de spini, pe care mi-a şi pus-o pe cap iar eu am apăsat-o cu ambele mâini. Isus s-a făcut nevăzut iar din acea clipă am început să simt dureri violente în jurul capului, apărându-mi în acelaşi timp urmele împunsăturilor de spini cu picături de sânge."

De atunci, Ecaterina începu să poarte o bonetă trasă pe frunte, spre a-şi ascunde semnele.

Într-o altă apariţie, Isus face asupra ei semnul crucii. Din clipa aceea i-a apărut o cruce dublă, roşie, pe piept.

În data de 29 decembrie 1812, pe când Ecaterina se afla în extaz, cu braţele în cruce pe piept, ea primi rănile lui Isus împreună cu suferinţele patimilor lui. Pe toată durata acestora - însoţite de viziuni - gemea, se zvârcolea, trupul i se acoperea de răni şi setea o chinuia; până şi circulaţia sângelui suferea modificări.

La început a ţinut ascuns evenimentul dar, ulterior, se hotărî să anunţe pe vicarul din Münster. Acesta dispuse să fie supravegheată de persoane demne de încredere, printre care şi unu-doi medici. Evenimentul se repeta în fiecare zi de vineri, de la orele şapte până la amiază; de fiecare dată se dresa un proces verbal. Aceste procese verbale se păstrează în arhivele primăriei oraşului Dulmen.

Vestea răspândindu-se, au pornit tot felul de vizite la Dulmen: prefectul de Münster, comisarul de poliţie, primarul şi - evident - zeci de medici. Toţi au fost nevoiţi să recunoască "degetul lui Dumnezeu".

Abatele Manase - exilat francez - relatează: "Am avut fericirea s-o cunosc de-aproape pe Sora Ecaterina, după intrarea ei în mănăstire înainte de primirea sfintelor răni ale Mântuitorului, pe care acum le poartă de vreo 12 ani... Am văzut de nenumărate ori, vinerea, rănile proaspete, de parcă în acea clipă ar fi fost străpunse de cuie... Sora Ecaterina nu lua nici un fel de hrană solidă... Câteva înghiţituri de apă sau o linguriţă de cafea era toată hrana cu care îşi întreţinea viaţa... Ceea ce dovedeşte starea supranaturală în care trăieşte această fiinţă; strălucirea este răspândită pe toată figura ei... Aceasta este starea în care am văzut-o pe Sora Ecaterina mai mulţi ani la rând şi în această stare am lăsat-o acum doi ani, când m-am reîntors în Franţa."

O altă sursă privind viaţa şi mai ales viziunile sfintei Ecaterina Emerik ne parvine de la Clement Bretano, om de înaltă consideraţie şi ţinută morală. Acesta a notat toate recitările Ecaterinei, asistând lângă patul ei de suferinţă în timpul extazelor. Iată un citat din relatările sale:

"Ea trăia în mijlocul unei lumi de oameni simpli, ţărani şi muncitori şi era mereu asaltată de vizitatori, care de care mai incomozi, unii chiar răutăcioşi. Chinuită de suferinţe, martirizată de cei ai casei - care n-o înţelegeau - şi de cei din afară care nu-i lăsau nici o zi liniştită cu vizitele lor, ea era totdeauna blândă şi binevoitoare cu toţi, nearătându-se niciodată supărată ori nerăbdătoare, nici chiar atunci când era chinuită de cele mai cumplite dureri, pe care le răbda cu inima senină, oferindu-le pentru păcatele altora..."

Ecaterina lua asupra ei nu numai chinurile morale, ci şi cele fizice ale altora. Ea spune: "Când mă doare un deget, oare nu suferă tot corpul? Aşa trebuie să suferim şi noi unul pentru altul."

Doctorul Wesener din Dulmen, un medic foarte apreciat şi respectat în tot ţinutul, şi-a notat toate acele boli contradictorii care se succedau fără întrerupere la Ecaterina.

"Să suferi cu resemnare mi s-a părut întotdeauna că e lucrul cel mai vrednic de a fi dorit de un om pe acest pământ şi dacă invidia nu ar fi un păcat, îngerii ar fi în drept să-i invidieze pe oameni."(5)

Deşi vizionară prin vocaţie, Ecaterina păstra viziunile pentru sine; motivul îl cunoaştem. Însă, de la o vreme, îngerul păzitor o îndemna să-şi istorisească viziunile, dar nimeni n-o lua în seamă. Până şi confesorii ei căutau s-o abată de la această intenţie.

Într-o zi îngerul păzitor îi zise: "Tu nu-ţi poţi închipui acum cât bine ai putea face sufletelor care vor citi viziunile tale; câte suflete se vor îndrepta şi vor fi trezite la o viaţă nouă şi virtuoasă. Istorisiri asemănătoare mai există, dar nu-s făcute cum trebuie".

Multe cazuri mai vechi sunt azi uitate, altele au devenit suspecte în urma atacurilor îndreptate asupră-le. Ceea ce vei istorisi şi tu din viziunile tale vor fi culese cu grijă şi pietate şi vor produce mai mult bine sufletelor."

În cele din urmă directorul ei spiritual, părintele Onerberg, precum şi monseniorul Sailer, episcop de Ratisbona, i-l prezentară Ecaterinei pe Clement Brentano (pomenit la punctul precedent).

Deoarece îl văzuse într-o viziune anterioară, Ecaterina i-a acordat toată încrederea, încă de la prima vizită. Brentano relatează: "De cum m-a văzut sora Ecaterina mi-a şi întins mâinile ei, care purtau rănile Domnului. Nu am observat la ea nimic exaltat, nimic neobişnuit, afară de naivitatea copilărească şi nevinovăţie. Tot ceea ce îmi spunea era scurt, prompt şi simplu, fără nici o prefăcătorie sau complăcere de sine."(6)

Brentano a notat toate recitările Ecaterinei, stând lângă patul ei de suferinţă în timpul extazelor. Apoi îi citea manuscrisele, ca să dea exactitate notelor, ca totul să fie în concordanţă cu cele văzute de ea.

Viziunile Ecaterinei se disting prin detalii, date, istorie, denumiri şi orientalisme.

Abatele Casales - căruia Brentano i-a istorisit realitatea vieţii minunate a Ecaterinei - afirmă că acesta nu avea cunoştinţele arheologice, nici de unde să cunoască datele istorice, orientalismele sau limbile semitice, aşa că nu putea adăuga nimic de la sine. De altfel, notele sale personale în care îşi exprimă mirarea şi îndoielile de-a lungul manuscrisului, sunt o dovadă a afirmaţiilor părintelui Casales.

Şi dacă majoritatea viziunilor sunt în concordanţă cu Scriptura şi Tradiţia, există şi excepţii. Astfel, conform viziunilor:

- Părinţii Maicii Sfinte (Ioachim şi Ana) au mai avut o fiică -Maria Heli (pe care Evanghelia o numeşte Maria lui Cleopa)- şi abia după 20 de ani se naşte Preacurata.

- Pe drumul Calvarului Isus a căzut de 7 ori (avertisment la cele 7 păcate capitale); or, Tradiţia vorbeşte de 3 căderi, iar Evangheliile, de nici una!

Iată şi câteva detalii:

1. Date
   • În Templu - unde a fost prezentată Maria la 3 ani - mai erau 24 fetiţe.
   • La logodna cu Sf. Iosif, Maria avea 14 ani.
   • Vizita la Elisabeta o face împreună cu Iosif; acesta rămâne la Zaharia doar 8 zile.
   • În Egipt, când Iosif a fost înştiinţat de moartea lui Irod, Isus avea 5 ani; familia mai aşteaptă 2 ani, ca să se limpezească lucrurile.
   • Sf. Iosif moare la 60 de ani, pe când Isus avea 29.
   • Biciuirea lui Isus au executat-o 6 oameni; aceasta a durat trei sferturi de oră.
   • Când cele 13 lovituri de ciocan i-au ţintuit picioarele cu pironul, era ora 12 şi un sfert.
   • Între cruci era o distanţă cât să treacă un cal cu călăreţ.
2. Denumiri
   • Numele magilor de la Răsărit: Mensor, Theokuno şi Sair.
   • După fuga în Egipt, poposesc la Heliopolis, apoi se mută în Troia şi, în fine, în orăşelul Matarich.
   • După moartea Sf. Iosif, bogătaşul Levi din Capernaum le oferă o casă în afara oraşului.
   • Până la Botezul lui Isus, Preacurata poposea adesea la mătuşa sa Maraha (sora Sfintei Ana) din Seforia.
   • La nunta din Cana Galileii, atât mirele Natanail (fiul unei văduve din Nazaret) cât şi mireasa erau rudenii de-alea Preacuratei.
   • Veronica (pe numele ei Serafia) era soţia lui Sirah, membru al Sinedriului; acesta, împreună cu Iosif şi Nicodim, fusese împotriva condamnării lui Isus.
   • Primul comandant al gărzii de execuţie a fost Abenador - botezat Ctesifon, iar al doilea, Casius - botezat Longinus (avea 25 de ani).
   • Tâlharul de-a stânga se numea Hesmas (cel din dreapta - după cum se ştie - Dismas).
   • După ce, timp de 7 ani, Petru fusese episcop de Antiohia, la 19 ianuarie 44 soseşte la Roma, însoţit de Marţial şi Apolinarie, precum şi de servitorul Marcian. Aici fu primit de bogătaşul Lentulus (tată a 12 copii) şi se stabili în casa fruntaşului roman Pudeus.
3. Descrieri şi portrete
   • Peştera din Viflaim avea mai multe încăperi; într-una din acestea era ieslea săpată în piatră. Ceva mai ascunsă, spre răsărit, se afla peştera cu mormântul Mahariei, doica lui Abraam; evreii o numeau Peştera Laptelui.
   • Preacurata era înaltă de statură.
   • Casa din Nazaret avea trei încăperi, inclusiv atelierul.
   • Cana Galileii era un oraş mic, frumos, pe coasta de apus a unui deal. Lângă sinagogă se afla o casă cu săli mari pentru serbări publice şi nunţi.
   • La intrarea triumfală în Ierusalim era prezentă şi Preacurata, cu Maria mama lui Marcu, cu Veronica şi alte cinci femei; Isus plângea...
   • Apostolul Ioan era de statură înaltă, cu faţa delicată, lunguiaţă, părul blond şi capul descoperit.
   • În timp ce Preacurata era de o seninănate şi frumuseţe cerească, Maria Magdalena era total răvăşită şi tulburată ca o nebună (Pe Golgota).
   • Cei şase oameni care l-au biciuit pe Isus aveau culoare tuciurie, părul creţ, barba rară, de statură mai mici ca Isus. Erau ameţiţi de băutură. Făcători de rele, fugiţi din părţile Egiptului, în Ierusalim aceştia se ocupau cu curăţatul canalelor.
   • Urcând spre Golgota, Isus ţinea crucea cu mâna dreaptă, iar cu stânga îşi ridica haina ce-l împiedica la mers.
4. Explicaţii şi corelaţii
   • Omul a fost creat pentru a ocupa locul îngerilor căzuţi.
   • Timpul venirii lui Mesia a fost condiţionat de apariţia unei femei vrednice de a-i fi mamă; nici până atunci, nici de atunci nu s-a găsit una atât de curată.
   • Printre cele 24 de fetiţe din Templu se afla şi Serafia (în vârstă de 10 ani), cea care pe drumul calvarului a şters faţa lui Isus cu marama, devenind astfel Veronica ("Vera Icon" = icoana adevărată).
   • În drum spre Viflaim, cer popas la o femeie gârbovă, dar aceasta nu-i primeşte; după 31 de ani, Isus avea să o vindece.
   • Pe timpul fugii prin pustia Egiptului sfânta Familie poposeşte între hoţi; mai marele acestora le zise: "Amintiţi-vă de noi, pe unde veţi fi!"... Copilul acestuia, Dismas, va deveni tâlharul de-a dreapta.
   • Sf. Iosif avea o inimă bună şi simţitoare; el nu era atât de tare în suferinţe precum Preacurata. De aceea Dumnezeu l-a chemat la El, spre a-l cruţa de suferinţele insuportabile ce aveau să urmeze.
   • La nunta din Cana Galileii, cuvintele lui Isus: "Ce mi-e mie şi ţie femeie! Încă nu a sosit ceasul meu!" a reprezentat un act solemn şi nicidecum o mustrare pentru "Femeia" de care vorbeşte Scriptura.
   • După Înmormântarea lui Isus, Preacurata şi celelalte femei se retrag în casa cinei, unde vin şi ceilalţi apostoli, împreună cu Abenador. Din Vitania soseşte Lazăr, cu văduva din Nain şi cu Samariteanca Dina.
   • Claudia Procula, soţia lui Pilat, se ascunse în casa lui Lazăr din Vitania; tânărul Ştefan îi ducea din Ierusalim cele trebuincioase.
   • După Înviere, Petru îl întrebă pe Isus: "dar cu acesta ce va fi?", întrucât se gândea la suferinţele ce urmau... iar Ioan era încă tânăr.
   • Anania şi Safira au murit (nebotezaţi!) din cauza ascunderii preţului moşiei, dar şi ca exemplu pentru ceilalţi; totuşi ei nu s-au osândit.
   • Simon Magul, care se lepădase de credinţă, întărâta poporul împreună cu Saul, împotriva lui Ştefan.
   • Locul morţii Maicii Sfinte trebuia să rămână incert, spre a nu fi adorată ca o zeiţă.(7)

Sfârşitul

Ultimul an de viaţă (1833), suferinţele Ecaterinei se intensificară, dar în acelaşi timp spori şi iubirea. Într-o viziune înspăimântătoare i-au fost înfăţişate, mai limpede ca oricând, strâmtorările Bisericii. Dintr-odată se văzu pe sine încărcată cu propriile greşeli. Se părea ca un monstru îngrozitor, ce voia să ofere jertfe pentru păcatele altora. În această stare, ea izbucnea, în culmea umilinţei: "E adevărat, Doamne, că sunt o mizerabilă şi păcătoasă dar, Domnul meu şi Dumnezeul meu, eu sunt mireasa Ta şi nu cred că jertfa Ta şi meritele Tale nu acoperă toate păcatele mele. Nu, Doamne, nu voi pleca de lângă Tine până ce nu vei primi jertfa mea, căci Tu nu-ţi închizi niciodată vistieria nemărginitelor Tale merite în faţa celor ce Te roagă cu credinţă!"

Părându-i-se că Dumnezeu nu vrea s-o asculte, rugăciunea ei deveni şi mai stăruitoare... În cele din urmă, a fost ascultată...(8)

Dar acest ultim an se scurgea în suferinţe indescriptibile. Întrebată cum se mai simte, ea întredeschidea pleoapele, zâmbind:

- Iac-aşa, cu dragile mele suferinţe.

Ultimele sale cuvinte, strigate de 3 ori:

"Doamne Isuse, ajută-mă! Doamne Isuse, vino!"

Era 9 februarie 1834.

Cu toate că, în ajunul morţii, ceruse ca prohodul să fie simplu, înmormântarea ei a fost un triumf. Nicicând nu s-a pomenit în Dulmen un cortegiu atât de lung şi atâta lume la prohod.(9)

După şase săptămâni se răspândise zvonul că rămăşiţele pământeşti ale Ecaterinei au fost răscumpărate cu 4000 de florini, dezgropate şi transportate de către un bogătaş olandez. Făcându-se cercetări, corpul ei a fost găsit intact, fără cea mai mică urmă de stricăciune, împodobit cu semnele rănilor Mântuitorului.

Rugăciune

Sfântă Ecaterina, înzestrată cu darul viziunilor încă din fragedă copilărie,

Mijloceşte-ne şi nouă de la Dumnezeu darul de a avea mereu înaintea ochilor sufletului imaginea curată a vieţii tale, spre mântuirea noastră. AMIN.

Note