SFINŢII

Sfântul Anton, predicator şi făcător de minuni

Era în anul 1222. Se ţinea sfinţire de preoţi la Florii şi, nefiind cine să predice, Anton fiind de faţă, primi poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica de ocazie. A fost o revelaţie!

Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea în acest om umil, câtă putere de convingere avea în cuvânt. Sfântul Francisc, aflând de cele întâmplate, îl numi predicator, iar pentru a-i arăta stima ce o avea pentru dânsul, îi zicea episcopul meu.

Anton se puse cu tot zelul în slujba sufletelor şi alerga acolo unde era primejdia mai mare. Timpurile erau foarte triste şi moravurile stricate. Puterea lui de a convinge, ajutată de ştiinţa teologică ce o stăpânea, şi mai ales sfinţenia vieţii lui, aduceau însă în suflete lumina şi tăria necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoţea adesea predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele şi le duceau la îndreptare adevărată.

Oraşul Rimini era în stăpânirea ereticilor Valdensi şi în nici un chip locuitorii nu veneau la calea cea bună. Sfântul, văzându-i peste măsură de îndărătnici, îi lăsă şi merse la malul mării, chemă peştii ca să asculte ei cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată că, spre mirarea celor de faţă, o mulţime mare de peşti se apropie de mal şi, cu mare luare aminte, ascultă vorbele Sfântului. Pentru a convinge pe ereticul Bonvillo că în Sfânta Euharistie se află trupul şi sângele lui Isus Cristos cu adevărat, Sfântul a făcut ca un asin să lase la o parte nutreţul şi să cadă în genunchi înaintea Sfintei Cuminecături. Ereticul şi tovarăşii lui s-au convertit la credinţa adevărată.

În anul 1224, Cinul Franciscan era bine închegat. Sfântul întemeietor, luminat de Dumnezeu, hotărâse ca toţi călugării săi să se îndeletnicească cu viaţa de rugăciune şi de muncă apostolică. Pentru a putea pregăti mai bine la predicarea cuvântului Evangheliei pe fiii săi Franciscani, a introdus în cin casele de studii, în care se învăţa teologia şi celelalte ştiinţe sacre.

Sfântul Anton a fost ales, de însuşi Sfântul Francisc, ca să înveţe teologia pe ceilalţi călugări din mănăstirea din Bologna (Italia), unde a demonstrat că este vrednic de titlul de Doctor în teologie ce avea să i-l dea obştea.

După câtăva vreme trecu în Franţa ca superior al mănăstirilor din partea de miazăzi. Franciscanii descălecaseră în Franţa încă din 1217. În acest loc n-a încetat Anton însă a predica. Căile pe care umbla el erau tot atâtea raze de lumină, pentru că-i lumina pe cei neştiutori, îi mângâia pe cei întristaţi, aducea la pocăinţă sufletele împovărate de păcate şi de patimile cele rele, iar ereticii Albigensi din acele locuri au fost învinşi.

Câteodată Dumnezeu îi dădea putere să rostească cuvinte de prorocire, cum s-a întămplat la Le-Puy, la Bourges, prorociri care s-au şi împlinit întocmai. Ca om de conducere în familia Franciscană, a ridicat mai multe mănăstiri şi tot în acest timp şi-a scris şi predicile sale preafrumoase asupra Psalmilor. Minunile au rămas totuşi oriunde semnele cele mai vădite care au arătat sfinţenia şi puterea cerească cu care îl înzestrase Dumnezeu s-au împlinit.

Să enumerăm pe scurt câteva:

Nişte broaşte gălăgioase împiedicau laudele lui Dumnezeu. Anton le-a poruncit să tacă. Şi nu s-au mai auzit niciodată. A făcut să înceteze ploile care distrugeau semănăturile.

Credincioşii şi confraţii lui l-au văzut în mai multe locuri deodată. A înviat un copil sufocat din nebăgarea de seamă a mamei. O femeie care fusese la predici, întorcându-se acasă îşi găsi copilul căzut într-un cazan cu apă fierbinte, însă spre fericirea ei, copilul se juca voios ca într-o baie plăcută. Pe mulţi ispitiţi de poftele rele i-a scăpat şi a vindecat mulţi bolnavi. Bunătatea inimii lui faţă de binefăcătorii mănăstirii în care locuia, s-a arătat mai ales atunci când, aflând că femeia bună, care trimitea pomeni la mănăstire, fusese atâta de tare maltratată de bărbatul său, încât îi smulsese tot părul, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată părul i-a crescut la loc. Cu această minune l-a întors la calea dreaptă şi pe acel soţ rău.

Cinstitor cuvios al Maicii Domnului încă din copilărie, Anton s-a înflăcărat tot mai mult de iubire către dânsa şi acum se străduia să arate tuturor, prin predicile sale, câtă slavă are Maria Fecioara în ceruri şi cât mijloceşte ea pentru noi oamenii, la Fiul său dumnezeiesc, Isus Cristos. Se întrista însă văzând inimile cele încremenite ale ereticilor care bârfeau în tot felul pe Maica lui Dumnezeu. Spre a-l răspândi pentru dragostea lui fiască şi a-l mângâia în muncile cele grele ale apostoliei, în ziua de 15 august, când se prăznuieşte în toată Biserica creştină adormirea ei cea slăvită, Fecioara Maria i s-a arătat în toată strălucirea de Regină a Cerului, asigurându-l astfel, încă o dată, că credinţa care susţine că ea a fost ridicată la ceruri şi cu trupul, este adevărată şi toţi trebuie s-o creadă. Sfântul, îmbărbătat de această vedenie, a pus şi mai mare râvnă în slujba Preacuratei.