SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 19 (18)
Gloria lui Dumnezeu în natură şi în lege

1 Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2 Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu
        şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale.
3 Ziua încredinţează zilei mesajul,
        iar noaptea transmite nopţii înţelegerea.
4 Nu e vorbire, nu sunt cuvinte
        ale căror glasuri să se poată auzi,
5 şi totuşi vocea lor străbate tot pământul,
        vestea^[a] lor ajunge la marginile lumii.
⁶ În ele, acolo a fixat un cort pentru soare^[b],
        şi el, ca un mire, iese din camera sa nupţială,
        se bucură ca un viteaz ce porneşte la drum în grabă.
⁷ Răsare la un capăt al cerurilor
        şi-l străbate până la celălalt capăt,
        şi nimic nu se poate ascunde de căldura lui.

⁸ Legea Domnului este desăvârşită,
        înviorează sufletul;
        mărturia Domnului este adevărată,
        îl face înţelept pe cel neştiutor.
⁹ Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima,
        poruncile Domnului sunt strălucitoare,
        luminează ochii.
¹⁰ Frica de Domnul este curată,
        rămâne pentru totdeauna;
        judecăţile Domnului sunt adevărate,
        toate sunt drepte.
¹¹ Ele sunt mai de dorit decât aurul
        şi decât mult aur curat,
        mai dulci decât mierea şi decât fagurele proaspăt.

¹² Slujitorul tău primeşte înţelepciunea prin ele;
        pentru cel care le păzeşte, răsplata este mare.
¹³ Cine îşi dă seama de greşelile făcute din neatenţie?
        Curăţă-mă de păcatele ascunse^[c].
¹⁴ Mai presus de toate,
        păzeşte-l pe slujitorul tău de mândrie^[d],
        ca ea să nu mă stăpânească niciodată.
        Atunci voi fi fără vină
        şi curăţat de păcatul cel mare.

¹⁵ Plăcute să-ţi fie cuvintele gurii mele
        şi gândurile inimii mele să ajungă înaintea ta^[e],
        Doamne, stânca mea şi mântuitorul meu!

Deşi, prin conţinut, ton, limbă şi metrică, la prima vedere par a fi două compoziţii (v. 2-7 şi 8-15), psalmul 19 (18) este o unitate literară: nu se poate vorbi despre măreţia cursului aştrilor fără a ne gândi la măreţia mai evidentă a revelaţiei Legii. Aşa cum lumea nu este iluminată şi nu are viaţă decât prin lucrarea soarelui, la fel, sufletul nu se dezvoltă şi nu ajunge la plinătatea vieţii decât prin Tora. Genul literar dominant, cel imnic, este unic şi situaţia pe care o presupune psalmul este unică, aceea a cultului: lauda lui Dumnezeu în natură şi în Lege aparţine repertoriului motivelor liturgice (în natură: Ps 8; 29; 104; 148; în Lege: Ps 119; Neh 8). Dumnezeu luminează universul cu strălucirea soarelui şi luminează omul cu strălucirea cuvântului său conţinut în legea revelată. De fapt, şi legea este pictată în acest psalm cu atribute solare: "Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii" (v. 9). Aşa cum soarele oferă lumina lui fizică orizontului fermecător al universului (v. 6-7), tot la fel, legea este făclia care dă lumină orizontului moral al omului (v. 8-9.12). Legea este mai stabilă decât soarele (Ier 31,35). Din universul soarelui apar două concepte de laudă, cel al naturii şi cel al legii trăite cu iubire. Poemul subliniază semnificaţia religioasă a creaţiei, la fel ca psalmul 8, dar cu un gust artistic mai dezvoltat.

Sfântul Paul scrie (Col 1,15-17) că Isus Cristos, Cuvântul creator al lui Dumnezeu, este raţiunea intimă şi universală a tuturor lucrurilor, principiul absolut al ordinii şi al armoniei universului. Liturgia vede în Cristos soarele dreptăţii lumii, răscumpărată şi reînnoită de el. Venit ca să împlinească Legea, Cristos este el însuşi Legea noului popor al lui Dumnezeu. Biserica este noul firmament supranatural pe care l-a iniţiat Cristos prin răscumpărarea omenirii. Pe acest firmament aleargă vestea măririi lui Dumnezeu: apostolii o proclamă în mod irezistibil până la marginile pământului, pe toată durata istoriei; o generaţie încredinţează mesajul altei generaţii.

Slujitoare fidelă a lui Cristos, Biserica se lasă învăţată de el şi, pentru observarea preceptelor lui Cristos, îşi găseşte răsplata şi premiul în el însuşi. Lui îi mărturiseşte slăbiciunea, îi cere iertare pentru păcatele ascunse şi eliberarea de orgoliu. Asemenea psalmistului, şi Biserica îşi doreşte să-i fie plăcute Domnului cuvintele gurii sale şi gândurile inimii sale (cf. v. 15).

Împărţirea: titlu (v. 1); revelarea lui Dumnezeu în ceruri (v. 2-7); revelarea lui Dumnezeu în Lege (v. 8-11); fidelitatea psalmistului în păstrarea Legii (v. 12-14); concluzie (v. 15).

Note:

^[a] LXX şi unele variante greceşti au: ecoul. Rabinii interpretează cu: legea.
^[b] Prin expresia în ele, psalmistul se referă la marginile pământului. LXX şi Vg au introdus: în soare şi-a pus lăcaşul. Maniheii, citind ad litteram, au considerat că Biblia neagă întruparea pământească a Cuvântului, propunând întruparea solară.
^[c] În v. 13-14, avem patru termeni pentru păcat. Primul este păcatul involuntar, prin contractarea unei boli considerate impure, ce apare spontan sau prin molipsire. Al doilea termen indică păcatul necunoscut, săvârşit fără ştiinţă. Al treilea indică nuanţa de păcat din orgoliu, prin care omul se revoltă conştient împotriva planului lui Dumnezeu. Ultimul, păcatul cel mare, este, pentru psalmist, idolatria care distruge raportul dintre om şi Dumnezeul cel adevărat.
^[d] LXX şi Vg au: de cei străini.
^[e] LXX adaugă: întotdeauna.

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia