SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 17 (16)
Rugăciunea celui nevinovat împotriva persecutorilor

¹ Rugăciune. A lui David.

Ascultă, Doamne, dreptatea mea,
        ia aminte la strigarea mea;
pleacă-ţi urechea la rugăciunea mea,
        de pe buze care nu au înşelăciune.

² Judecata mea să vină de la tine,
        ochii tăi să vadă dreptatea.
³ Pune la încercare inima mea, cerceteaz-o noaptea, încearcă-mă în foc,
        dar nu vei găsi în mine nedreptate.
⁴ Gura mea nu a păcătuit, fiind părtaşă la faptele oamenilor^[a];
        pentru cuvintele buzelor tale, m-am păzit de căile făcătorilor de rele.
⁵ Tu îmi păstrezi paşii siguri pe căile tale,
        ca să nu se clatine picioarele mele.

⁶ Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi,
        pleacă-ţi urechea spre mine şi ascultă cuvintele mele.
⁷ Arată-ţi bunătatea ta cea mare,
        tu, care cu dreapta ta îi scapi de duşmani
        pe cei care se încred în tine^[b].
⁸ Păzeşte-mă ca pe lumina ochilor^[c];
        adăposteşte-mă la umbra aripilor tale,
⁹ de faţa celor răi care mă prigonesc.
        Duşmanii sufletului meu mă împresoară cu furie,

¹⁰ ei şi-au închis inima^[d],
        gura lor vorbeşte cu aroganţă.
¹¹ Acum, vin asupra mea, mă înconjoară,
        ochii lor mă aţintesc, ca să mă doboare la pământ,
¹² cu înfăţişare ca de leu gata de pradă
        şi ca un pui de leu ce stă la pândă în ascunzişuri.

¹³ Ridică-te, Doamne! Ieşi în calea lor şi împiedică-i!
        Cu sabia ta, scapă sufletul meu de cel nelegiuit.
¹⁴ Mântuieşte-mă, Doamne, cu mâna ta de aceşti morţi,
        de muritorii ce şi-au luat partea în viaţa aceasta.
        Din rezervele tale, tu umpli stomacul lor,
        se vor sătura fiii lor şi va rămâne destul şi pentru copiii lor^[e].

¹⁵ Dar eu, în dreptate, voi vedea faţa ta,
        când mă voi scula^[f] mă voi sătura de chipul tău.

Psalmul 17 (16) este rugăciunea unui drept care, acuzat pe nedrept, îşi prezintă rugăciunea şi cauza, cu încredere, la Dumnezeu şi aşteaptă de la el o intervenţie salvifică, prin care să fie îndepărtat duşmanul şi să i se redea bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Această rugăciune subliniază multe stări sufleteşti: frică, încredere, protest împotriva nedreptăţii, pasiune. Textul este dificil. De aceea, au şi apărut multe interpretări divergente. În substanţă, rugăciunea este considerată a fi o rugăciune personală, dar poate fi interpretată şi ca un jurământ de nevinovăţie, după modelul psalmului 7. Dreptul denunţat pe nedrept şi-ar prezenta situaţia la tribunalul suprem din templu. În acest caz, putem să adăugăm o nouă nuanţă, văzând în lectura acestui strigăt din inimă o cerere a dreptului de azil în templu. Punând toate interpretările cap la cap, putem observa că psalmul 17 (16) este o rugăciune foarte colorată: o cerere plină de frică, dar şi de încredere; un strigăt sincer din partea celui care are conştiinţa nevinovată, şi, de aceea, protestul puternic împotriva nedreptăţii care continuă; este o cântare plină de fantezie şi de pasiune. Ultimul verset ar putea fi considerat ca o afirmare a viziunii beatifice. Tocmai această pluralitate de tonuri ne permite să-l citim şi să-l ascultăm ca pe o realitate comună tuturor.

Câteva indicaţii din sfinţii părinţi şi liturgia Bisericii ne descoperă sensul creştin al psalmului: Cristos se adresează Tatălui ca să i se facă dreptate conform nevinovăţiei sale (v. 1-5), să fie eliberat de cursele iudeilor (v. 6-12), să se apropie ziua învierii, aşa încât duşmanii să nu mai aibă posibilitatea să-l insulte.

Biserica foloseşte psalmul ca rugăciune la pregătirea pentru Paşti, pentru a se putea prezenta înaintea lui Dumnezeu purificată şi a se putea sătura de contemplarea Domnului înviat, în aşteptarea propriei învieri finale. Ea se roagă Domnului să o aibă în pază, în timpul persecuţiilor pe care le suferă pe nedrept, rămânând mereu fidelă lui Dumnezeu şi cuvântului său.

În încercările vieţii, acest psalm este o mare mângâiere şi putem să-i vorbim prin el lui Dumnezeu, mai ales atunci când conştiinţa ne este curată: el este drept şi bun, ne ascultă şi ne răspunde în aceeaşi clipă în care îl rugăm. Rugăciunea făcută cu inimă curată nu este niciodată un monolog, ci un dialog adevărat cu Dumnezeu. În rugăciune, Domnul ne întăreşte, ne înseninează, ne dă posibilitatea să-i simţim prezenţa aproape. În timp ce ne rugăm, el ne păzeşte ca pe "lumina ochilor" săi şi "ne adăposteşte la umbra aripilor sale" (v. 8). Aparentul succes material al celor răi nu trebuie să ne tulbure credinţa (v 14).

Împărţirea: titlu (1a); invocaţie de început (v. 1b-e); declararea nevinovăţiei (v. 2-5); încredere în protecţia lui Dumnezeu (v. 6-9); asaltarea duşmanului (v. 10-12); apel la pedeapsa divină (v. 13-14); încheiere (v. 15).

Note:

^[a] În LXX şi Vg, împărţirea frazei este diferită: ⁴Ca să nu vorbească gura mea lucruri omeneşti, pentru cuvintele buzelor tale, eu am păzit căi aspre.
^[b] LXX are: îi salvezi pe cei care speră în tine de cei care se împotrivesc dreptei tale.
^[c] Lit.: pupila ochilor.
^[d] Psalmistul prezintă duşmanii închişi în grăsime, adică persoane cu inima cufundată în "grăsime"; un semn tradiţional al unei bunăstări scandaloase la nivel social şi al obtuzităţii intelectuale şi umane la nivel personal.
^[e] Textul este foarte vechi şi există zeci de interpretări. Interpretarea tradiţională este că psalmistul, care îşi pune toată speranţa în Domnul, cere ca duşmanii care îşi caută mulţumirea doar în această viaţă să primească toate satisfacţiile doar în lumea aceasta. LXX înţelege că ei se vor sătura de fii. În unele traduceri, această interpretare capătă o nuanţă ironică. Traducerile moderne interpretează textul ca pe un blestem: Dumnezeu să-i sature pe duşmani şi descendenţa lor din mânia sa ascunsă.
^[f] LXX şi Vg au: când va apărea gloria ta.

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia