SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 16 (15)
Domnul este partea mea de moştenire

¹ Imn^[a]. Al lui David.

Păzeşte-mă, Dumnezeule,
        pentru că mă încred în tine.

² I-am spus Domnului: "Tu eşti Dumnezeul meu,
        fericirea mea e numai la tine"^[b].
³ În sfinţii care sunt pe pământ, în cei puternici^[c],
        în ei era toată plăcerea mea^[d].
⁴ Îşi înmulţesc durerile
        cei care umblă după zei străini,
        dar eu nu le voi aduce nici o jertfă
        cu vărsare de sânge^[e],
        nici nu voi rosti numele lor cu buzele mele.

⁵ Domnul este partea mea de moştenire^[f]
        şi cupa mea cu sorţi,
        tu eşti acela care ai în mână soarta mea.
⁶ Sorţii^[g] mei au căzut pe terenul cel mai bun,
        într-adevăr, moştenirea mea e minunată.

⁷ Îl binecuvântez pe Domnul
        care mi-a dat înţelepciune,
        la aceasta până şi noaptea mă îndeamnă inima^[h].
⁸ Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul;
        dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin.
⁹ De aceea, inima mea se bucură
        şi sufletul^[i] meu tresaltă de bucurie;
        ba chiar şi trupul meu se va odihni în speranţă,
¹⁰ deoarece nu vei lăsa sufletul meu
        în locuinţa morţilor,
        nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea^[j].

¹¹ Tu îmi vei arăta cărarea vieţii;
        în faţa ta sunt bucurii nespuse
        şi desfătări veşnice la dreapta ta.

Psalmul are forma unei mărturisiri de încredere. Stilul este cel al rugăciunii, al invocării lui Dumnezeu, al meditaţiei şi al dialogului. Nu avem o interpretare unitară a situaţiei în care se află cel care se roagă, deşi cei mai mulţi exegeţi caută să interpreteze psalmul considerând că ar fi creat în timpul imediat de după întoarcerea poporului din exilul babilonian. Alţii consideră că referinţele la sărbătoarea alianţei, cum ar fi prezenţa lui Dumnezeu (v. 1.8.11), adorarea lui Dumnezeu în adunarea sfântă (v. 3), separarea de idolatri (v. 4), determinarea destinului şi dăruirea proprietăţii (v. 5-6) şi asigurarea mântuirii (v. 8-11) ar putea să indice originea psalmului în celebrarea preexilică a alianţei.

Psalmul a fost considerat ca fiind "mistica cea mai pură" (P. Grelot). Prietenia cu Dumnezeu (v. 7), apropierea de el, (v. 8), bucuria de a crede (v. 9), comuniunea deplină cu el (v. 10-11) constituie biografia spirituală a unui suflet care trăieşte beţia extazului intimităţii divine. În această perspectivă, se poate adăuga şi dimensiunea escatologică ce se amestecă cu cea mistică: Dumnezeu poate să-l facă pe cel care este deja în comuniune cu Cel Veşnic, în timpul vieţii pământeşti, să treacă şi frontiera decisivă şi extremă, aceea a morţii, pentru a-l introduce în comuniunea definitivă cu el, deja gustată cu anticipaţie şi în embrion.

Vocabularul, imaginile şi construcţia psalmului ne fac să ne gândim la un autor levit sau preot, pentru care mărturisirea de credinţă dobândeşte o dimensiune "mai eclezială şi parenetică".

Sensul mesianic al psalmului ne este revelat în Noul Testament de sfântul Petru (Fap 2,22-32) şi de sfântul Paul (Fap 13,32-37).

Sfinţii părinţi ai Bisericii au continuat această interpretare considerând psalmul ca rugăciunea lui Cristos şi vestirea învierii şi a glorificării lui la dreapta Tatălui. După ce a ales ca partea lui de moştenire împlinirea voinţei Tatălui, murind pentru mântuirea tuturor, Cristos a primit ca moştenire împărăţia acelora cărora el le-a dobândit răscumpărarea şi viaţa.

O tradiţie creştină a simţit în psalmul 16 (15) vocea Bisericii întrepătrunzându-se cu cea a lui Cristos. În realitate, unde este Capul, acolo este şi trupul pentru care el a împlinit voinţa Tatălui şi a înviat din morţi.

În celebrarea euharistică pentru vocaţii la sfânta Preoţie şi la viaţa consacrată, Biserica propune psalmul 16 (15) pentru aceia care răspund chemării divine: "Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire". Dar şi pentru fiecare creştin, Dumnezeu este unicul şi supremul bine, partea sa de moştenire; el ţine în mână destinul fiecărui om. Numai în Domnul putem să găsim izvorul bucuriei, al păcii şi al promisiunii sigure a unei vieţi veşnice dincolo de moarte.

Împărţirea: titlu (1a); antifona introductivă (v. 1bc); mărturisirea de credinţă (v. 2-4); fericirea pentru situaţia dobândită (v. 5-6); încrederea în Dumnezeu în faţa morţii (v. 7-10); calea vieţii (v. 11).

Note:

^[a] Termenul ebraic mictam are o semnificaţie nesigură. Poate însemna: în şoaptă (în perioada dominaţiei elenistice, evreii nu mai puteau recita psalmii cu glas tare), inscripţie cu caractere aurite etc.
^[b] LXX şi Vg au: tu nu ai nevoie de bunurile mele.
^[c] LXX înlocuieşte expresia cei puternici cu a făcut minunată toată bunăvoinţa în ei.
^[d] După ce, în v. 2, psalmistul dă o mărturie de credinţă, aici, el îşi recunoaşte păcatul din trecut. Sfinţii şi cei puternici reprezintă în limbaj biblic zeii, idolii, autorităţile păgâne în care el îşi pusese încrederea.
^[e] Traducerea corectă ar fi: "libaţie" de sânge. Este o aluzie la ritualurile păgâne în care sângele uman era jertfit zeilor. Este cunoscută practica jertfelor umane aduse lui Moloh (Ier 7,31; 19,4-6; Is 57,5-6).
^[f] După ce psalmistul spune un nu hotărât idolatriei, el mărturiseşte o încredere totală în Dumnezeu cel adevărat, pe care îl alege ca moştenire veşnică. Găsim aici o aluzie la moştenirea levitică. Pământul dat ca moştenire devine subzistenţă, libertate. Tribul lui Levi nu primeşte nici un teritoriu, ci subzistenţa lui este asigurată din jertfele de la templu. Idealizând această situaţie, psalmistul face o interpretare mistică: cel consacrat îl alege pe Dumnezeu ca parcelă, lot de moştenire. Acest lot rezultat din tragerea la sorţi şi măsurare este partea cea mai bună care îl satură de fericire.
^[g] Lit.: funiile. Sunt evocate instrumentele de măsurat folosite la atribuirea lotului de pământ obţinut prin moştenire. Termenul poate indica şi lotul primit.
^[h] Lit.: rărunchii. În unele traduceri moderne se modifică subiectul: chiar şi noaptea el îmi învaţă rărunchii.
^[i] LXX are: limba mea. Textul ebraic are: gloria mea. Dar cei mai mulţi exegeţi consideră că este o greşeală de vocalizare în textul ebraic şi termenul se referă, de fapt, la interiorul omului, la sediul sentimentelor şi pasiunilor.
^[j] Termenul ebraic poate însemna şi "groapă", "mormânt".

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia