SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 15 (14)
Condiţiile necesare pentru a fi în casa Domnului

1 Psalm. Al lui David.

Doamne, cine va locui în cortul tău?
        Cine se va odihni pe muntele tău cel sfânt?

2 Cel care umblă fără prihană,
        face dreptatea şi spune adevărul din inimă;
3 cel care nu calomniază cu limba
        şi nu face rău semenului său,
        nici nu aruncă ocară asupra aproapelui.
4 În ochii săi, cel nelegiuit e vrednic de dispreţ,
        dar îi cinsteşte pe cei care se tem de Domnul.
        Chiar dacă i-ar fi spre pagubă,
        nu-şi calcă jurământul[a].
5 Nu-şi împrumută banii pentru dobândă
        şi nu ia mită împotriva celui nevinovat.

Cel care trăieşte astfel
        nu se va clătina în veci!

Psalmul 15 (14) este o liturgie de intrare sau un act penitenţial care pregăteşte pentru celebrarea liturgică: la intrarea în templul lui Dumnezeu, trebuie să ne purificăm în mod corespunzător; pune problema condiţiilor necesare pentru a locui în casa Domnului. Astfel de condiţii sunt date de preot (2Sam 21,1 ş.u.; Zah 7,3; Ag 2,11 ş.u.) şi erau în uz şi în timpul lui Isus, când preoţii trebuiau să decidă puritatea buzelor şi, în consecinţă, idoneitatea pentru cult (cf. Lc 17,14). Grupul de pelerini ce vine la templu întreabă care sunt condiţiile de intrare în sanctuar (v. 1), iar preoţii dau răspuns în numele lui Dumnezeu (v. 2-5b). Însă puritatea rituală şi exterioară tinde să devină, mereu mai mult, etică şi existenţială. În felul acesta, alianţa dintre Dumnezeu şi Israel (Ex 20) devine fondul examinării de conştiinţă al credincioşilor care se apropie de cult. Ideologia alianţei făcea să se încrucişeze în inima omului orizontalitatea angajării sociale cu verticalitatea angajării religioase. În felul acesta, era configurat în mod ideal spiritul cultului ebraic, aşa cum au subliniat profeţii şi şcoala deuteronomistă. În această optică, şi psalmul acesta reclamă, cu insistenţă, legătura dintre rugăciune şi viaţă, dintre liturgie şi existenţă, dintre cult şi societate (cf. Is 1; Am 5,21-24; Ier 6,20; 7; Os 6,6). În felul acesta, psalmul ar putea să fie şi un exemplu preţios de cateheză sapienţială şi un ritual monarhic pentru ziua de întronare şi o învăţătură profetică.

În Vechiul Testament, cortul este semnul prezenţei lui Dumnezeu, iar muntele său cel sfânt este locul unde această prezenţă îşi stabileşte locuinţa şi se manifestă. Noul Testament ne descoperă că umanitatea lui Cristos este templul lui Dumnezeu: ea este şi cortul, şi muntele cel sfânt. Cortul Domnului, în care suntem chemaţi acum să-i aducem cult lui Dumnezeu, este Biserica în care am intrat prin Botez. Paul, în Ef 2,14, aminteşte că "zidul" de separare, care împiedica accesul păgânilor în zona sacră a templului, acolo unde numai evreul pur avea posibilitatea de a intra, a fost dărâmat.

Prefigurările din Vechiul Testament sunt înlocuite de realitatea celui nou. Într-însul vedem omenitatea lui Cristos crescând în trupul său mistic; Biserica este formată din toţi oamenii drepţi, adoratori în duh şi adevăr, în care îşi fixează locuinţa Preasfânta Treime. Acest templu sfânt al lui Dumnezeu se dilată pe tot pământul şi creşte în ceruri. Aici, pe pământ, este cortul în care Dumnezeu se face pelerin împreună cu oamenii. Acolo, sus, este muntele cel sfânt. Când Biserica, pelerină acum, va fi intrat definitiv în ceruri, va fi cu adevărat "cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii. El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu-cu-ei, va fi Dumnezeul lor" (Ap 21,3).

Împărţirea: titlu (1a); cererea oficială de intrare (v. 1bc); normele fundamentale de etică, sociologie şi drept pentru acces în templul Domnului (v. 2-5b); siguranţa în templu (v. 5cd).

Note:

[a] LXX, Vg şi tradiţia rabinică au: când face un jurământ aproapelui său, nu şi-l retrage.

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia