SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 14 (13)
Nebunia celor fără Dumnezeu

1 Maestrului de cor. Al lui David.

A spus nebunul în inima sa: "Nu este Dumnezeu!"
        S-au corupt, au săvârşit lucruri oribile;
        nu-i nimeni care să facă binele.
2 Domnul din ceruri priveşte spre fiii oamenilor,
        ca să vadă dacă este un înţelept,
        vreunul care să-l caute pe Dumnezeu.
3 Toţi au rătăcit, s-au pervertit cu toţii;
        nu-i nimeni care să facă binele,
        nu este nici măcar unul[a].

4 Oare nu ştiu toţi cei ce săvârşesc fărădelegea,
        care devorează poporul meu cum ar mânca o pâine
        şi pe Domnul nu l-au invocat?
5 Acolo vor tremura de spaimă,
        căci Dumnezeu este cu neamul celor drepţi.
6 Aţi râs de nădejdea celui sărman[b],
        dar Domnul este refugiul său.

7 Cine va da din Sion mântuirea lui Israel?
        Când va întoarce Domnul poporul său din robie,
        va tresălta Iacob şi se va bucura Israel.

Protagonistul psalmului este ateul. Cuvântul ebraic nabal, cu care este desemnat acesta, este un termen clasic al vocabularului sapienţial, a cărui semnificaţie este multiplă: persoană inconştientă, iresponsabilă, nebună, absurdă, rea, imorală. Declaraţia acestui personaj este emblematică: "Nu este Dumnezeu!" (v. 1). Este vorba de o declaraţie de ateism practic: Dumnezeu nu este, acum, aici, în această situaţie istorică; nu se interesează şi este departe, indiferent faţă de problemele omului şi faţă de lume. Nici un angajament nu-l mai leagă de om, nici o alianţă nu-l mai revelează ca o fiinţă personală, vie şi operantă. Acest scepticism practic, această indiferenţă religioasă au ca urmare imediată indiferenţa morală; adică, negarea lui Dumnezeu înseamnă acţiune perversă, din punct de vedere social şi moral. Psalmul nostru, asemenea teologiei profetice, nu pune problema în termeni de "cunoaştere-ignoranţă", ci în termeni existenţiali.

Cercetările cele mai recente au subliniat mai mult tonalitatea de rugăciune care însoţeşte protestul autorului împotriva celui nebun. Psalmul este o "constatare în ton de lamentaţie" străbătură de numeroase influenţe, provenite din materiale şi ideologii profetice şi sapienţiale.

Cristos îşi întinde mâna sa milostivă către toţi oamenii care, din diferite motive, în mod conştient sau nu, sunt victime ale acestei înşelătorii diabolice care este ateismul, şi care îi pune împotriva lui Dumnezeu, a lui Cristos şi a Bisericii sale.

Negarea lui Dumnezeu a luat, în viaţa lui Cristos, aspecte dramatice. Oamenii au reuşit să-l subjuge pe Fiul lui Dumnezeu şi l-au condus înaintea tribunalelor lor, l-au judecat, l-au condamnat şi, în cele din urmă, l-au făcut să moară pe cruce.

Dar moartea lui Cristos a dat naştere, pe pământ, unei generaţii de oameni drepţi şi temători de Dumnezeu. Şi această omenire nouă, care formează Biserica, trebuie să lupte împotriva generaţiei celor "nebuni" care îl neagă pe Dumnezeu. Lupta este în plină desfăşurare; psalmul prezice rezultatul: Dumnezeu este cu cei drepţi şi este refugiul lor şi va face să se întoarcă poporul prizonier; în ziua aceea, "va tresălta Iacob şi se va bucura Israel" (v. 7), adică poporul celor credincioşi.

Împărţirea: titlu (v. 1a); lamentaţie cu privire la corupţia generală (v. 1b-3); judecata divină (v. 4-6); antifona finală (v. 7).

Note:

[a] LXX şi unele manuscrise greceşti mai târzii introduc aici textul citat de sfântul Paul în Rom 3,13-18. De fapt, acest text este compus din Ps 5,10; 140,4; 10,7; Prov 1,16; Is 59,7-8; Ps 36,1.
[b] Alţii traduc: asuprindu-l pe cel sărac, veţi fi făcuţi de ruşine, căci...

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia