SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 13 (12)
Strigătul celui disperat

1 Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2 Până când, Doamne, mă vei uita cu totul?
        Până când îţi vei întoarce faţa de la mine?
3 Până când vei pune în sufletul meu nelinişti
        şi mâhnire în inima mea zi de zi?[a]
        Până când se va înălţa duşmanul meu deasupra mea?

4 Priveşte, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!
        Dă lumină ochilor mei,
        ca să nu mă cuprindă somnul morţii;
5 să nu zică vrăjmaşul meu: "L-am biruit!"
        şi să nu se bucure potrivnicii mei când mă clatin.

6 Eu am încredere în bunătatea ta!
        Inima mea tresaltă de bucurie pentru mântuirea ta!
        Voi cânta Domnului,
        pentru că m-a copleşit cu daruri[b].

Această poezie scurtă, de o nelinişte tulburătoare şi de o nesfârşită durere, pentru rana morţii care se apropie, poate fi simţită ca personală de fiecare cititor şi pentru faptul că este un text mai sec, mai puţin lucrat, mai esenţial, mai puţin "profesional" decât multe alte rugăciuni mai complexe şi mai întortocheate.

Întrebarea îndrăzneaţă, directă şi categorică: "Doamne, până când?", repetată de patru ori, defineşte psalmul 13 (12) ca pe o lamentaţie personală. Este strigătul unui credincios care se simte abandonat de Dumnezeul său, devenit indiferent şi ostil. Este ecoul respiraţiei durerii, care se ridică încontinuu din mijlocul omenirii. Tonul crescendo al acestui protest, îndreptat împotriva lui Dumnezeu, nu şterge intimitatea şi speranţa: Iahve este invocat printr-o formulă ce exprimă credinţa şi încrederea personală: "Priveşte, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!" Chiar dacă inima celui care se roagă, în acest model perfect de rugăciune, este agitată de încercare şi de teamă, el are o stâncă în care să-şi găsească refugiul: siguranţa că are un Dumnezeu-persoană care îl ascultă. Problema cea mai profundă a neliniştii lui este aceea că se simte uitat. Intensitatea rugăciunii este cauzată de un coşmar cutremurător ce nu este simpla ameninţare a unui pericol sau a unei ostilităţi nedefinite. "Duşmanii tradiţionali" ai lamentaţiunilor lasă aici locul unei prezenţe, unui duşman prin excelenţă, moartea, al cărei suflu este răspândit în mod difuz în toată poezia. În acest caz, ascultarea din partea lui Dumnezeu rămâne, într-adevăr, ultimul punct de referinţă. Neliniştea extremă, în faţa destinului, de neîndepărtat, al morţii, nu lasă spaţiu cererii tradiţionale de răzbunare asupra duşmanilor. Aici este un singur duşman şi numai Dumnezeu poate să-l învingă în mod definitiv. Pentru autor, moartea nu este un simplu eveniment fiziologic. Ea este văzută ca o putere transformată într-o personificare apocaliptică, îngerul morţii (1Cr 21,15). De la Dumnezeu, gândul lui se îndreaptă către inima proprie, neliniştită, şi către duşman, a cărui aroganţă şi bucurie perversă îi fac durerea şi mai acută.

Sfântul Paul citează acest psalm pentru a arăta că, înaintea lui Dumnezeu, toţi oamenii trebuie să se considere păcătoşi (Rom 3,9-12). Totuşi, moartea lui Cristos a făcut ca pe pământ să apară o generaţie de oameni drepţi şi temători de Dumnezeu. Dar şi această omenire nouă, care formează Biserica, trebuie să lupte împotriva generaţiei celor nebuni care îl neagă pe Dumnezeu.

Împărţirea: titlu (v. 1); lamentaţie (v. 2-3); rugăciune (v. 4-5); mulţumire şi încredere în eficacitatea rugăciunii (v. 6).

Note:

[a] Unele manuscrise greceşti şi siriace adaugă: şi noaptea. [b] LXX şi Vg adaugă: şi voi cânta psalmi numelui Domnului preaînalt.

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia