SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 4

Încrederea în Dumnezeu dă pace sufletului
¹ Maestrului de cor. Pentru instrumente de coarde.^a
        Psalm. Al lui David.
² Când strig către tine, răspunde-mi,
        Dumnezeul dreptăţii mele;
    din strâmtorare, m-ai scos la larg:^b
        ai milă de mine şi ascultă-mi rugăciunea.
³ Fii ai oamenilor,
        până când veţi fi cu inima împietrită?
    Până când veţi iubi deşertăciunea^c
        şi veţi alerga după minciună? Selah
⁴ Să ştiţi că Dumnezeu face minuni
        pentru cel credincios:
        când strig către el, Domnul mă aude.
⁵ Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi!
        Meditaţi acestea în inimile voastre,
        în aşternuturile voastre şi fiţi liniştiţi.
⁶ Aduceţi jertfe de dreptate
        şi nădăjduiţi în Domnul.
⁷ Mulţi spun: "Cine ne va arăta ce este bine?"
        Fă să răsară^d peste noi, Doamne,
        lumina feţei tale! Selah
⁸ Tu pui mai multă bucurie în inima mea
        decât au ei atunci când li se înmulţeşte
        grâul şi vinul.^e
9 Eu mă culc în pace şi adorm îndată
        căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină.

Psalmul este mărturia unei conştiinţe pure şi senine. Este un imn în cinstea bucuriei interioare, o rugăciune de încredere, un imn de seară (cf. v. 9). Cel care se roagă este un martor privilegiat al iubirii lui Dumnezeu şi mesajul său de încredere trece intact dincolo de frigul şi întunericul nopţii. Această rugăciune individuală este totodată un îndemn către cei care, fiind lipsiţi de un bine sau altul, nu au încredere în Dumnezeu şi se îndreaptă spre idoli. Îndemnul este întărit de experienţa psalmistului a cărui rugăciune nu a rămas niciodată neascultată, în timp ce peste vălul nopţii se desfăşoară, strălucitoare, "lumina feţei" Domnului, semn al prezenţei sale pline de lumină şi dispusă la dialog şi comuniune.

Sublinierea rituală a îndemnului de "a aduce jertfe de dreptate" ne face să credem că autorul ar putea să aparţină personalului din templu, un preot sau un profet cultual. Rugăciunea din acest psalm, personală, dar care ar putea fi şi comunitară, ce cuprinde o serie de gânduri şi de sentimente elementare, prin simplitatea poeziei, captivează şi dă încredere în protecţia lui Dumnezeu. Unii consideră că ar putea fi vorba de o rugăciune pentru a obţine ploaie. În timp ce oamenii influenţi se îndoiesc de faptul că Dumnezeu îi va asculta şi se îndreaptă spre idoli, psalmistul recomandă încrederea necondiţionata în Dumnezeu, spre care îşi îndreaptă rugaciunea, recunoscându-şi slăbiciunile şi oferind jertfele potrivite.

Biserica, citind această rugăciune, meditează asupra misterelor vieţii lui Cristos, invocă lumina Domnului înviat şi se hrăneşte cu sentimente de încredere şi de abandon în Dumnezeu. În felul acesta, Biserica dă mărturie în lume despre bunătatea cu care Domnul îi înconjoară pe credincioşii săi şi le ascultă rugăciunile. Această mărturie este, în ea însăşi, un reproş şi un avertisment pentru cei care se încăpăţânează să comita răul şi să lupte împotriva adevărului. Mărturia de bucurie şi de pace supraumană, pe care Biserica o îndreaptă spre lume, poate să devină un motiv de speranţă şi de încurajare pentru cei care trăiesc în dubiu şi cărora le lipseşte încrederea în Domnul.

Împărţirea: introducere în stil de lamentaţie (2); îndemn către cei neîncrezători (3-6); bucuria interioară (7-8); concluzie (9).

Note:

[1] Această indicaţie apare în 55 de psalmi şi este interpretată ca fiind indicaţie dată conducătorul corului sau al formaţiei de instrumente. Rădăcina verbală ebraică indică strălucirea dar şi "conducerea", dirijarea.
[2] Expresia descrie sentimentul de libertate pe care îl simte păstorul nomad la ieşirea din "strâmtorarea" zidurilor cetăţii şi din aglomeraţie spre câmpul deschis, având în faţa sa întinderea pajiştei până spre munţi.
[3] Este evidentă polemica antiidolatrică a termenilor din acest verset. Întrucât mentalitatea ebraică nu dispune de o formulare concretă a conceptului de nimic pentru a exprima negaţia, se recurge la simbolismul golului (zădărnicie, deşertăciune). Apare astfel clar contrastul dintre "a fi" şi "nimic", dintre Dumnezeu şi idoli. De altfel, idolul este numit uneori în Vechiul Testament "minciună" (cf. Am 2,4; Ps 40,5). Prin faptul că adoră (iubeşte) idolul, care nu are o realitate consistentă, ci una înşelătoare şi iluzorie, păcătosul dispreţuieşte "gloria" (existenţa stabilă, bazată pe Dumnezeu) şi îşi construieşte viaţa pe golul care în curând îl va nărui şi-l va duce la pieire.
[4] LXX şi Vulg au: "fă să apară ca un semn".
[5] LXX şi Vulg adaugă: "şi untdelemn".

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia