SFÂNTA SCRIPTURĂ

Psalmul 2

Regele Mesia

¹ Pentru ce se frământa neamurile
        şi pentru ce cugeta popoarele lucruri deşarte?
² Regii pământului se răscoală
        şi cei puternici se sfătuiesc împreună
        împotriva Domnului şi împotriva Unsului său:
³ "Să rupem legăturile lor
        şi să scăpăm de jugul lor!"

⁴ Cel care locuieşte în ceruri surâde,
        Domnul îi face de ruşine.
⁵ Apoi, în mânia sa, le vorbeşte
        şi, în furia sa, îi înspăimântă:
⁶ "Eu sunt acela care l-am uns^a pe regele meu în Sion,
        pe muntele meu cel sfânt!"

⁷ Voi vesti^b hotărârea Domnului;
        el mi-a zis: "Tu eşti Fiul meu,
        eu astăzi te-am născut^c.
⁸ Cere-mi şi-ţi voi da popoarele ca moştenire
        şi marginile pământului în stăpânire!
⁹ Tu le vei zdrobi^d cu un toiag de fier
        şi le vei sfărâma ca pe vasul olarului!"
¹⁰ Acum, dar, regilor, purtaţi-vă cu înţelepciune,
        trageţi învăţătură, judecători ai pământului!
¹¹ Slujiţi-i Domnului cu frică,
        bucuraţi-vă cu teamă!^e
12 Luaţi aminte, ca nu cumva să se mânie
        şi să pieriţi pe cale^f,
        căci mânia lui se aprinde degrabă.

        Fericiţi toţi aceia
        care nădăjduiesc în el.

Constituie, împreuna cu psalmul 110, textul clasic al rugăciunii mesianice. Aparţine epocii regale a Israelului. Se pare că a fost compus pentru sărbătoarea întronării regelui şi făcea parte din contextul celebrării liturgice. Nu se cunoaşte nici poetul care l-a compus, nici regele israelit căruia îi este închinat. Probabil, este vorba despre un rege din Iuda, urcat pe tron la Ierusalim, într-o epocă posterioară lui David. Acest rege se adresează principilor vasali, care ar vrea să se elibereze de suveranitatea lui, şi le aminteşte oracolul divin prin care a fost proclamat "fiu al lui Iahve" şi părtaş la puterea lui regală asupra tuturor popoarelor, şi îi îndeamnă la supunere.

Atmosfera de deschidere a poemului poate să fie regăsită în sistemul politic cultual al întronarii. Se întrevede tensiune, se simt zgomote de război, se intuiesc mişcări politice de revoltă, de atentate, de comploturi. Perioada care precedea încoronarea noului monarh era o perioadă de criză politică, nu numai din cauza golului de putere şi a înfloririi intrigilor, ci, mai ales, pentru că devenea un moment favorabil vasalilor de a se revoltă. Bucuria şi entuziasmul sărbătorilor pentru întronare erau, astfel, umbrite de coşmarul revoltelor de la marginile regatului şi, de aici, trece în liturgia de încoronare dorinţa de victorie şi de pace. Reelaborarea acestui poem a dus psalmul, prin idealizare, de la un ambient istoric la unul escatologic, textul proiectându-se asupra unei figuri ideale a unui rege sperat şi aşteptat.

A fost interpretat de tradiţia creştină ca referindu-se la naşterea lui Cristos (sfinţii Ciprian, Ambroziu, Ioan Crisostomul) sau la epifania de la Botez (sfinţii Iustin, Ilariu ş.a.). Alţii îl consideră ca un imn pascal (Bossuet).

Biserica vede în acest psalm nu numai misterele lui Cristos, ci se vede pe ea însăşi şi propriul ei mister. Fiind încă peregrină pe pământ, în timp ce merge pe urmele Domnului ei, în suferinţă şi în persecuţie: în calitate de trup al Capului, ea este asociata la suferinţele lui; în istoria umană, se reînnoieşte, împotriva trupului mistic al lui Cristos, conspiraţia guvernanţilor de pe pământ şi frământarea popoarelor. Nelegiuirea se organizează şi fărădelegea se multiplică. Satana continuă să recruteze aliaţi în revolta sa. În această atmosferă, cuvintele psalmului, deja împlinite în Cristos, întăresc şi dau siguranţă Bisericii. Cei care suferă persecuţii sunt preamăriţi împreună cu Cristos.

Cei care refuză regalitatea lui sunt condamnaţi la faliment şi la ruină. Progresul şi bunăstarea temporară, a împărăţiilor pământeşti, nu pot să caute alt fundament decât acesta: Cristos nu este numai judecătorul indivizilor, ci şi al împărăţiilor, al naţiunilor şi al stăpânitorilor lor.

Împărţirea: revolta principilor vasali (v. 1-3); reacţia lui Dumnezeu (v. 4-6); invitaţie la supunere (v. 7-12a); concluzie (v. 12b).

Note:
[a] În LXX şi Vg, versetul acesta îl are ca subiect nu pe Dumnezeu, ci pe regele mesianic: Eu am fost consacrat rege de el, pe Sion, muntele sau cel sfânt.
[b] Verbul mai are şi sensul de "a număra", "a măsura". Aici este proclamarea solemnă a protocolului de numire a regelui, protocol care nu poate fi anulat, pentru că e gravat în piatră.
[c] Nu este un act biologic (religia ebraică refuza în mod radical orice formă de panteism, adică o emanare a regelui din divinitate; după teologia ebraică nu numai regele este fiu al lui Dumnezeu, ci tot Israelul; folosirea adverbului astăzi arată ca filiaţiunea regelui începe în momentul celebrării liturgice a întronării), ci o adopţiune filială în funcţie de fidelitatea faţă de misiunea încredinţată regelui mesianic de către Domnul.
[d] LXX şi Vg au interpretat termenul ebraic "a zdrobi" drept "a păstori", "a conduce", modificând rădăcina ebraică. Totuşi, paralelismul cu verbul "a sfărâma" şi contextul de reprimare a răsculaţilor, ca şi celelalte locuri unde mai apare în Vechiul Testament, favorizează traducerea propusă.
[e] Textul original ebraic a fost corectat de mai multe ori, iar traducerile vechi au mai multe variante. În principal, exegeţii reţin trei variante posibile: 1) Lit.: tresăltaţi cu teama. Sărutaţi-l pe fiul - în acest caz, expresia "Sărutaţi-l pe fiul" este interpretată ca o supunere în care i se aduce regelui omagiu; 2) Lit.: Sărutaţi-i picioarele cu teamă; 3) Sărutaţi-l pe cel puternic, înţelegându-se aici regele. Prima variantă corespunde în mai mare măsura textului ebraic.
[f] LXX are: calea cea dreapta.

Traducere, note şi comentarii
de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu
© Editura Sapientia