SFÂNTA SCRIPTURĂ

Iudita, cei slabi nimicesc pe cei tari

Numele ei înseamnă "iudee". De altfel, termenul "iudei" vine de la tribul lui "Iuda", în ebraică "Iehuda", care de obicei este explicat ca prescurtare de la "Iehud-el", "Dumnezeu să fie preamărit".

Prin frumuseţea ei, Iudita îl încântă pe şeful armatei duşmane Olofern care conducea asediul cetăţii ei, iar în timpul somnului îi taie capul tiranului, salvând astfel poporul de la distrugerea iminentă. În aceste rânduri este cuprinsă, pe scurt, povestirea cărţii biblice care poartă numele acestei eroine, datând din jurul anului 100 î.C.

Sensul cărţii Iuditei

Cartea Iuditei cuprinde numeroase incongruenţe istorice şi geografice, tocmai pentru că nu vrea să fie o dare de seamă a unor fapte istorice ci expunerea unuor elemente supra-istorice. Sub aspect literar, poate fi definită o scriere didactică înveşmântată cu elemente de naraţiune istorică, ce urmăreşte să arate care sunt puterile şi forţele care determină cursul istoriei. Astfel, puternicul şi cruntul Olofern este expresia unei puteri mondiale sigură de sine dar duşmană a lui Dumnezeu. În contrast cu acesta, nu întâmplător este pusă o femeie slabă dar umilă şi frumoasă, care reprezintă micul şi asupritul popor al lui Dumnezeu. Conflictul dintre cele două personaje este bătălia dintre bine şi rău, fără legătură cu un timp şi un loc determinat. De aici, şi licenţa autorului de a folosi nume şi date istorice cu mare libertate, chiar dacă nu în mod arbitrar.

Cuprinsul cărţii

Se povesteşte, aşadar, cum un rege asirian cu nume babilonian, Nabucodonosor, a învins şi nimict pe câmpul de bătălie pe rivalul său politic, puternicul rege al mezilor Arfacsad din Ecbatana, împreună cu toţi aliaţii acestuia. Beat de putere şi grandoare, Nabucodonosor acum revendică stăpânirea întregii lumi. Îl trimite pe Olofern, comandantul trupelor sale, cu o armată puternică, să cucerească ţările pământului, gata să ucidă şi să prădeze oriunde va fi întâlnit o rezistenţă. În timpul campaniei militare victorioase, Olofern distruge nu numai cetăţile, dar şi zeii duşmanilor pentru că de acum încolo toţi vor trebui să-l adore numai pe dumnezeul său, Nabucodonosor. În faţa acestei aramate care mărşăluieşte triumfal împotriva Israelului, minusculul şi neajutoratul popor al lui Iuda, condus de marele preot Ioaiakim, improvizează o rezistenţă armată şi cere ajutor de la Dumnezeu prin post şi rugăciune. Olofern reacţionează cu stupoare şi mânie în faţa acestui mod de acţiune dar ammonitul Achior îi spune că acest popor este sprijinit de un Dumnezeu care "urăşte nedreptatea" (5,17) şi că, în cazul în care nu se pătează de păcat, este invincibil. Mâniat la auzul unor asemenea cuvinte, Olofern, pentru care nu există un alt dumnezeu în afară de Nabucodonosor, stăpânul a tot pământul, îl expune pe Achior pe muntele din apropierea cetăţii Betulia şi îl abandonează în mâinile israeliţilor. Apoi împrejmuieşte cetatea de asediu, împiedicând aprovizionarea cu apă. Când apa era deja pe terminate, locuitorii epuizaţi îi cer lui Ozia şi mai marilor cetăţii să capituleze. Ozia, însă, decide să aştepte alte cinci zile, încrezător în intervenţia lui Dumnezeu.

Iudita, imaginea eliberatorului divin

În acest moment intră în scenă Iudita, o văduvă frumoasă, bogată şi pioasă. Cu înţelepciune şi inteligenţă, avertizează adunarea poporului să nu-l pună la încercare pe Dumnezeu ca şi cum ar fi un om şi declară: "vreau să săvârşesc o faptă a cărei amintire să rămână copiilor seminţiei voastre din neam în neam" (8,32). Dar mai întâi îl imploră pe Dumnezeu să-i dea putere: "Căci puterea ta nu stă în numărul mare, nici tăria ta în puterea cailor, ci tu eşti Dumnezeul celor smeriţi, ajutorul celor mai mici, sprijinul celor slabi, adăpostul celor părăsiţi, izbăvitorul celor deznădăjduiţi" (9,11). Apoi, s-a îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase şi a ieşit împreună cu servitoarea ei, prefăcându-se că fuge din cetatea asediată în tabăra lui Olofern, unde toţi au rămas uimiţi de frumuseţea ei. Olofern este atât de cuprins de fascinul ei încât promite să-i împlinească orice dorinţă numai să consimtă să doarmă cu el. În a patra zi, s-a organizat un mare banchet şi Olofern s-a îmbătat. În timp ce dormea în cortul în care nu era decât el şi Iudita, aceasta îi scoate sabia şi i-a tăiat capul. Apoi, a pus capul într-un sac şi a alergat spre cetate, unde putea să arate mulţimii uimite şi fericite capul tăiat al lui Olofern, primind laudele lui Ozia pentru fapta ei curajoasă. A doua zi dimineaţă, asirienii au găsit trupul decapitat al lui Olofern şi cuprinşi de panică o iau la fugă. Locuitorii din Betulia năvălesc în tabăra duşmană şi strâng o mare pradă. Iudita este lăudată de toţi: "Tu eşti slava Ierusalimului, eşti mândria neapusă a lui Israel, faima neapusă a neamului nostru!" (15,9). Cât timp a trăit Iudita, niciun duşman nu a îndrăznit să ameninţe Israelul.

Lectura posterităţii

Iudita este imagine a modului în care Dumnezeu "alege cele slabe ale lumii pentru a le face de ruşine pe cele tari" (1 Cor 1,27). Potrivit cuvintelor cărţii care-i poartă numele, Iudita a fost "un instrument al harului său". Aducând mântuirea şi eliberarea poporului lui Dumnezeu ameninţat cu distrugerea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în Iudita o profeţie a Preacuratei Fecioare Maria. "Binecuvântată eşti tu între toate femeile" - este salutul pe care Elisabeta îl adresează Mariei (Lc 1,42), viitoarea mamă a lui Isus, dar care păstrează un ecou din laudele lui Ozia adresate Iuditei: "Eşti binecuvântată de Dumnezeu, Cel preaînalt, înaintea tuturor femeilor de pe pământ" (13,17). Cu toate acestea, pentru creştini o femeie care taie capul unui bărbat trezeşte mai degrabă o impresie apăsătoare şi repulsie. Dar Iudita este o eroină gândită ca o figură supra-istorică, şi gestul ei de cruzime ar trebuie interpretat în sens simbolic şi supra-istoric: capul este tăiat răului, duşmanul lui Dumnezeu şi al poporului său, căruia îi este luată astfel orice putere de distrugere.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă