|
Personaje biblice achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro Numele lui înseamnă "Dumnezeu (El) este judecător" sau "Dumnezeu a rostit verdictul de dreptate/ a făcut dreptate". În credința vetero-testamentară despre retribuție, în orice nenorocire se vedea o pedeapsă a lui Dumnezeu, nu rareori cel nevinovat trebuie să îndure injurii și tot felul de calomnii. Întru cât și sterilitatea era considerată un blestem, este ușor de imaginat că părinții care așteptau îndelung nașterea unui fiu, îi dădeau acestuia un nume care să amintească dreptatea pe care Dumnezeu le-a făcut-o înaintea celor care îi acuzau. "Daniel" era întocmai un nume preferat în asemenea situații. Daniel este cunoscut ca ultimul din cei "patru profeți majori". Cartea care poartă numele său aparține, cel puțin în capitolele 7-12 la genul literar apocaliptic (în greacă "desvăluire"). Adevăratul subiect al cărții lui Daniel este raportul dintre stăpânirea regilor acestei lumi și regalitatea divină. În evenimentele umane, autorul întrevede un proces de degenerare care se vădește în succesiunea a patru imperii mondiale, unul mai crunt decât precedentul. Înspăimântat și disperat în fața acestei stăpâniri umane care se cufundă tot mai mult în rău, Daniel așteaptă mântuirea numai de Sus. Numai Dumnezeu ține în mâinile sale destinul lumii și are puterea de a instala și depune pe regi. Guvernarea lumii urmărește un plan bine conturat: instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, care începe cu întronizarea figurii misterioase a unui "Fiu al omului". La judecata finală universală, orice putere nelegiuită și dușmană a lui Dumnezeu, va fi nimicită. Atunci, morții vor învia, unii pentru viața veșnică și alții pentru rușinea și infamia eternă (12,2). Cartea lui Daniel a fost scrisă în jurul anului 165 î.C. în timpul unei crunte persecuții religioase pusă în act de suveranul Antioh al IV Epifanul: acesta, în 167 î.C. a profanat templul din Ierusalim și a ridicat un altar lui Zeus, altar numit "urâciunea pustiirii" (8,12-13). Scrierea, așadar, avea ca scop mângâierea celor care au rămas credincioși, dar grav asupriți și persecutați. Autorul se folosește de un pseudonim, potrivit unei practici obșinuite în literatura apocaliptică. El atribuie viziunile și revelațiile lui Daniel, o cunoscută figură din trecut, prezentând în acest fel istoria trecută, pînă în prezent, în termeni de profeție. Foarte probabil, autorul face referință la un Daniel care în cartea profetului Ezechiel (14,14-20) este menționat alături de Noe și Iob ca modele de dreptate (28,3) și admirat pentru înțelepciunea sa. Dar îl plasează pe acest Daniel într-o perioadă mai târzie, în robia babilonică, în timpul lui Nabucodonosor, Baltazar, Darius și Cirus. Dar ordinea succesiunii acestor regi nu corespunde întru totul desfășurării istorice a evenimentelor. În orice caz, autorul nu se interesează de detaliile efemere ale istoriei profane, ci de forțele ascunse care o conduc și mai ales de țelul spre care se îndreaptă, adică de adevărul imutabil din spatele tuturor schimbărilor ce poate fi recunoscut numai prin credință. (...) Prima parte a cărții (1-6)În primele capitole datele despre Daniel sunt oferite la persoana a treia. Povestirile care se pot inspira din materiale tradiționale relativ antice, intenționează să arate cum deținătorii puterii asupra pământului sunt constrânși în cele din urmă să recunoască pe adevăratul stăpânitor al lumii, pe Dumnezeu. La începutul cărții se povestește cum Daniel, provenind dintr-o familie nobilă a lui Iuda, în timp ce era încă prunc a devenit supus al marii puteri dominante a vremii. Regele Nabucodonosor l-a deportat în Babilonia după prima cucerire a Ierusalimului în 597 î.C., unde împreună cu prietenii lui Anania, Misael și Azaria au fost educați în serviciul regelui și în activitatea administrativă. La curte, numele i-a fost schimbat în Belșațar care în babiloniană înseamnă "cutare zeu (numele era omis din respect) să ocrotească viața ta". Cu toate că evita alimentele impure de la curtea regală din fidelitate față de legea iudaică, a crescut mai mult decât toți ceilalți elevi. Ascultarea sa față de lege a fost premiată de Dumnezeu cu o înțelepciune extraordinară și cu darul de a interpreta visele și enigmele. Unul dintre aceste vise îl avea ca protagonist pe Nabucodonosor: regele a visat o statuie enormă care, începând de la cap în jos, era făcută de aur, în parte de argint, o parte de bronz și o altă parte din fier și lut. "Fără concursul mâinii de om", s-a abătut asupra ei o piatră care a crescut pînă la a deveni un munte gigantic acoperind întregul pământ. Metalele și materialele din care era făcută statuia, unul mai slab decât altul, simbolizau cele patru imperii mondiale, unul mai rău decât altul: babilonienii, mezii, persanii și tolemeii/seleucizii. Toate aceste împărății vor fi nimicite de Împărăția lui Dumnezeu simbolizată de piatra neatinsă de mâna omului, o împărăție care, spre deosebire de celelalte, "va dura în veci" (2,44). De aceea, nicio împărăție omenească n-a reușit să-l abată pe Daniel de la adorarea adevăratului Împărat al lumii. Împreună cu prietenii lui, a refuzat ferm să adore statuia zeilor păgâni ridicată de Nabucodonosor și astfel a fost aruncat în cuptorul de foc. Dar Dumnezeu i-a salvat din flăcări pentru credința lor diamantină și la această vedere, regele a devenit adorator al Dumnezeului lui Daniel și l-a introdus pe Daniel în cercurile sale de prieteni ridicându-l la un rang de mare prestigiu. Cânda Baltazare, succesorul lui Nabucodonosor, a profanat vasele sacre furate de la templul din Ierusalim folosindu-le pentru un banchet, o scriere misterioasă a apărut pe perete, prevestind pedepsirea sa. Numai Daniel era în măsură să citească și să înțeleagă această scriere: "mene, mene, tekel ufarsin" (5,25). Daniel traduce: "numărat, cântărit, împărțit", cu referință la imperiul lui Baltazar care avea zilele deja numărate și domnia va fi împărțită între mezi și persani, lucru care s-a verificat chiar în acea noapte. Succesorul lui Baltazar, medul Darius (mai precis, regele persanilor; el era tatăl și nu fiu și succesor al lui Xerxe, nici predecesor al lui Cirus; cf 9,1 și 6,29) a emanat un edict prin care niciun om nu putea să-l adore și să-l roage pe Dumnezeu, dar singurul vrednic de adorare și rugăciune era regele. Dar pentru că Daniel a continuat să-l roage pe Dumnezeul lui Israel, a fost aruncat în groapa leilor, insă și de această dată a fost ocrotit în mod miraculos de Dumnezeu încât Darius a emanat un alt edict, care poruncea să fie cinstit și temut "Dumnezeul cel viu, a cărui împărăție nu va dispare nicicând" (6,27). Și aici, afirmația de bază spune că regii pământești trebuie să recunoască puterea superioară a adevăratului Dumnezeu. A doua parte a cărții, capitolele 7-12, este în genul apocaliptic. Daniel informează în prima persoană despre viziuni care se referă la istoria suveranității umane și la sosirea Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, Daniel a văzut ieșind din mare patru animale enorme care, asemeni celor patru materiale ale statuii din prima parte, simbolizau cele patru imperii. După cum piatra a distrus statuia colosală, la fel acești patru monștri au fost nimiciți de "Bătrânul" șezut pe tron pentru judecată. Apoi, pe norii cerului, a sosit unul "asemenea unui fiu al omului" (7,13), căruia i-a fost încredințată suveranitatea veșnică, Împărăția lui Dumnezeu. În capitolul 9 urmează profeția care se bazează pe cei 70 de ani de robie vestiți de Ieremia (25,11) potrivit căreia împărăția lui Dumnezeu se va arăta după 70 de săptămâni de ani (adică de 7 ori câte 70, 490 de ani), cu alte cuvinte, într-un viitor iminent. Biblia greacă (Septuaginta), alături de rugăciunea lui Azaria și cântecul de laudă al celor trei tineri în cuptorul de foc, a adăugat două capitole de încheiere (13 și 14). Aici, avem imaginea lui Daniel model de înțelepciune și dreptate care o salvează pe Susana acuzată pe nedrept de moravuri ușuratice. În fine, de observat că de la 2,4 - 7,28 textul este scris în aramaică, așadar suntem în fața singurei cărți biblice scrisă și tradusă în trei limbi, în ebraică, aramaică și greacă. Prezicerile acestei cărți despre puterea superioară a lui Dumnezeu, care la timpul său va curma orice aroganță și cruzime umană și va instaura o împărăție veșnică de pace și dreptate sunt menite să întărească în credință pe toți cei care suferă din cauza persecuțiilor și a nebuniilor efemere ale mai marilor acestei lumi, insuflând răbdare, curaj și speranță. Aici vrea să ajungă mesajul de fond al acestei cărți și al eroului central, Daniel, al cărui nume ne amintește de dreptatea lui Dumnezeu. Cartea lui Daniel, totodată, pregătește terenul pentru predicarea lui Isus care se prezintă ca "Fiul Omului" și vestește tuturor "Împărăția lui Dumnezeu". după Paul Maiberger Marile figuri ale Vechiului Testament. |
© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
|