SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Ezechiel, profetul învierii

În ebraică Iehezqel, din Iehzaq-el, este un nume propriu compus dintr-o frază care exprimă cererea și dorința unei vieți reușite: "Dumnezeu (El) să întărească pe copil".

Unul din cei "patru profeți majori", Ezechiel era fiul preotului Buzi, care trebuie să fi fost preot din Ierusalim. Din introducerea cărții, aflăm că Ezechiel era unul din prizonierii evrei deportați împreună cu regele Ioiachin în Mesopotamia de Nabucodonosor, regele Babiloniei - după prima cucerire a Ierusalimului, în 597 î.C. - care s-au stabilit de a lungul marilor canale de irigație. Ezechiel a trăit la Tel-Abib (în ebraică "Spice de grâu", în babiloniană "Colina potopului"), pe marginea râului Kebar, un canal al Eufratului între Babilonia și Nipur. În sânul comunității de exilați, Ezechiel a reușit să-și facă un loc de prestigiu, încât în casa lui se adunau bătrânii poporului pentru a-i asculta cuvântul (cf 8,1; 14,1; 20,1).

Vocația profetului La cinci ani de la deportare, în 592, pe când Ezechiel trebuia să aibă circa 30 de ani, a primit chemarea de profet, într-o viziune impunătoare (1,4-28). Cele patru ființe pluriforme, fiecare cu patru aripi, aveau asemănare de om, leu, taur și acvilă. În Biserica antică, au devenit simbolurile celor patru evanghelii. Dumnezeu i-a apărut lui Ezechiel ca să-l trimită ca profet la fiii infideli ai lui Israel, "încăpățânați și cu inima împietrită" (2,4), care nu aveau să-l asculte, dar care trebuiau să recunoască cel puțin că "un profet este în mijlocul lor". În viziune, Dumnezeu a pus cuvintele sale pe buzele lui Ezechiel, o experiență pe care profetul a simțit-o în termeni foarte concreți: trebuia să înghită un sul scris pe dinăuntru și pe dinafară, cuprinzând lamentațiuni, plânsete și jale. Profetul l-a înghițit și a devenit dulce ca mierea în gura sa (2,8-3,3). Dar pentru că fiii lui Israel, în încăpățânarea lor, nu aveau să primească mesajul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuși a întărit fruntea lui Ezechiel făcând-o dură "ca diamantul, mai dură decât piatra", ca să reziste la dușmănia lor. Numai în acest fel profetul era în măsură să combată prejudecățile lor răuvoitoare și sentimentul lor de autosuficiență.

Păcatul - "pe propria răspundere" Ezechiel s-a dezlănțuit cu vigoare împotriva vechii idei de retribuție, potrivit căreia copiii ispășesc vinovățiile părinților (cf Ex 20,5), o convingere atât de răspândită încât a devenit proverb: "părinții au mâncat aguridă și fiilor li s-au strepezit dinții" (18,2). Ezechiel, în schimb, susține responsabilitatea personală: fiecare trebuie să ispășească propria vinovăție. Cauza deportării în robie nu este păcatul părinților, ci trebuie căutată în cei deportați. Cu toate acestea, Dumnezeu, Cel viu prin excelență, nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se căiască, și să fie viu (18,23). Dar pentru că la mesajul său, compatrioții lui deportați împreună cu el în Mesopotamia nu dădeau niciun semn de răspuns, incapabili să se deschidă la cuvântul lui Dumnezeu, Ezechiel s-a văzut constrâns să le vestească realități dureroase și incomode. El a comparat rolul profetului cu cel al unei santinele (3,17; 33,7) chemată să dea alarma oridecâteori sesiza păcate grave în rândul poporului: "fiți atenți la pericolul, la pedeapsa lui Dumnezeu care planează asupra voastră". Erau mulți în acel timp profeții falși care narcotizau conștiința poporului cu promisiuni înșelătoare și fericire ieftină (12,22).

Profetul acțiunilor simbolice Mai mult decât prin cuvinte, Ezechiel a prorocit căderea Ierusalimului prin acțiuni simbolice. Dintre acestea, un loc a parte îl ocupă una mai puțin cunoscută. Pe o tăbliță de lut a trasat profilul cetății Ierusalimului, a construit împrejur terase și turnuri de asediu, și el însuși s-a așezat în tabăra celor care asediau orașul, punându-se să zacă la pământ pe partea stângă timp de 390 de zile, corespondentul anilor de păcat ai Israelului, de la Solomon pînă la robia babilonică. Apoi, s-a întors pe partea dreaptă pentru alte 40 de zile, corespondent al anilor de pedeapsă a lui Iuda prin exil (4,1-8). În tot acest timp, profetul trebuia să mănânce pâine frământată cu materiale impure și bălegar de vite, cu porții raționalizate, și apa, tot la fel, în porție bine măsurată, după cum se întâmplă în condiții de asediu (4,9-17). În timpul acestor acțiuni simbolice ciudate, Ezechiel suferea nu numai la nivel fizic, dar și în suflet. Astfel, Dumnezeu i-a vestit că mireasa lui iubită, "bucuria ochilor săi" urma să-i fie luată de o moarte neașteptată și Ezechiel nu ar fi trebuit nici să plângă nici să poarte doliu, pentru a spune tuturor prin comportamentul său ieșit din comun că deportații din Ierusalim nu ar mai fi avut nicio posibilitate de a-i plânge pe căzuții lor (24,15-27). Nu sunt puține gesturile și comportamentele ciudate ale profeților lui Israel prezentate în Sf. Scriptură, dar când le citim pe cele ale profetului Ezechiel, uneori apar deosebit de excentrice. Enigmatice apar însă viziunile lui despre templul din Ierusalim (8-11). Orașul însuși devenise o vie sălbatică, bună numai de aruncat în foc (15,1-8). Dumnezeu o luase cândva ca pe o nou născută abandonată în mizerie, purtând încă pe trup sângele nașterii, o nutrise cu iubirea lui pentru a o lua de mireasă când a crescut și s-a făcut splendidă prin frumusețea ei, dar ea, prin idolatrie, s-a redus la o prostituată disponibilă pentru oricine (cap. 16). Din destinul nerușinatei sale surori Israel, Iuda ar fi trebuit să înțeleagă unde duce nebunia comportamentului ei, în schimb, a făcut și mai rău. De aceea, va trebui să bea paharul surorii Samaria, pocalul urâciunii și al distrugerii (23,33). Mesajul lui Ezechiel a avut o confirmare înspăimântătoare când "a cincea zi a lunii a zecea, în anul al unsprezecelea al deportării" (586 î.C.), un fugar de la Ierusalim a adus știrea teribilă: Cetatea a căzut! (33,21).

Profetul, omul speranței Din acest moment, profetului i s-a poruncit să vestească mesaje diametral opuse: acum trebuia să combată disperarea care se înstăpânea în rândul deportaților și să trezească speranța într-un viitor de mântuire, care avea să sosească cu aceeași siguranță a nenorocirii îndurate. În a doua parte a activității sale profetice (586-571), Ezechiel prorocește judecata divină asupra popoarelor păgâne limitrofe și restaurarea regatului lui Israel: la condamnarea popoarelor păgâne, urmează făgăduința mântuirii viitoare. Distrugerea Ierusalimului a răpus și curajul de a mai trăi a deportaților, pînă atunci încă plini de încredere; acum, se simțeau ca morți. Profetul, într-o viziune grandioasă, a văzut ca o câmpie nesfârșită plină de oase goale, asupra cărora Spiritul lui Dumnezeu a început să sufle, redându-le viața. Readucerea la viață a scheletelor și deschiderea mormintelor vestea reînsuflețirea, eliberarea și întoarcerea poporului în patrie. Lectura creștină a văzut în aceste imagini o referință la învierea din morți prin puterea Duhului Sfânt. În legătură cu repatrierea, așteptată cu certitudine, Ezechiel a dezvoltat o concepția vizionară a unei noi întocmiri a templului, a cetății sfinte și a țării (capitolele 40-48). Se poate vorbi astfel de eshatologie imanentă istoriei, întru cât de acum încolo, istoria va continua în condiții antropologice, religioase și sociologice cu totul diferite. (...)

Lectura posterității Ultima profeție a lui Ezechiel este din jurul anului 571 î.C., în care regele Nabucodonosor, ca răsplată pentru efortul depus în calitate de instrument al judecății universale, primește făgăduința cuceririi Egiptului. Ezechiel a fost inelul de legătură între profetismul pre-exilic și iudaismul post-exilic. În el se regăsește preotul și profetul, extaticul și teologul, martorul lui Dumnezeu și animatorul comunității. Prin proiectul său de constituție teocratică, a devenit pionierul reformei post-exilice, încât poate fi numit pe bună măsură "părintele iudaismului". Pentru Sfinții Părinți ai Bisericii viziunea despre apele dulci care izvorau din partea dreaptă a templului, este profeția lui Cristos străpuns de suliță pe Cruce și a Bisericii care din izvorul apelor dulci ale botezului dăruiește oamenilor viața divină din belșug.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire