SFÂNTA SCRIPTURĂ

Iozia, după inima Domnului

Numele este format din rădăcina "ioşi" la care s-a adăugat denumirea lui Dumnezeu "Iahve (ia-)". Rădăcina cea mai apropiată este "aşah", inexistentă în ebraică dar prezentă în arabă ca "asa", cu sensul de "vindecare". În acest caz, am avea un nume care exprimă o urare: "Iahve să vindece".

Iozia, a cărui domnie se întinde între 641-609, a fost ultimul rege important al regatului din Sud, unul dintre bărbaţii cei mai înzestraţi şi timoraţi de Dumnezeu care s-au succedat pe tronul lui David. Redactorul deuteronomist îi aduce un elogiu fără egal: "Înaintea lui nu a trăit niciunul care asemenea lui să se fi convertit la Domnul din toată inima şi din tot sufletul şi cu toate puterile, după legea lui Moise; după el, nu s-a ridicat un altul asemenea lui" (2 Rg 23,25). Laudele deuteronomistului se datorează reformei religioase, ce poate fi descrisă în două sintagme: "unitatea cultului" şi "puritatea cultului".

Contextul istoric Regele Amon (sau Amos, după unele manuscrise), după numai doi ani de domnie (642-641) a fost ucis de o revoltă la palat şi aristocraţia ebraică a pus pe tron pe fiul lui, Iozia, de numai opt ani. Spre deosebire de tatăl Amon, dar în contrast şi mai net faţă de bunicul său Manase, idolatru proverbial, Iozia a fost fidel faţă de Iahve. Potrivit operei deuteronomistului, el a început reforma cultuală în al optsprezecelea an de domnie, graţie redescoperirii cărţii legii în templu. Cronicile, în schimb, afirmă că încă din al optulea an de domnie, adică la vârsta de şaisprezece ani, Iozia a început "să-l caute pe Dumnezeul tatălui său David" (2 Cr 34,3) şi în al doisprezecelea an de domnie, la douăzeci de ani, a împlinit vârsta potrivită să intervină în afacerile cultului: a început prin a elimina toate altarele şi idolii păgâni, atât la Ierusalim cât şi în regat, precum şi în regatul de Nord (2 Cr 34,3-7). Istoriceşte vorbind, însă, ar trebui să fie mai credibilă tradiţia mai veche din 2 Rg 22-23, potrivit căreia regăsirea cărţii legii în templu a stat la începerea reformei sale liturgice.

"Găsirea cărţii" Sulul Legii a venit la lumină în timpul lucrărilor de renovare efectuate la templu. Despre circumstanţele precise ale regăsirii, însă, paginile biblice nu se pronunţă, probabil pentru a păstra o aură de mister cu privire la originea divină a conţinutului. Despre care carte, însă, era vorba? Potrivit unei tradiţii, acceptată de Sf. Ieronim şi de Sf. Ioan Gură de Aur, se consideră că era vorba despre cartea Deuteronomului, dar nu în forma pe care o avem noi astăzi în mână ci în forma aşa numitului "Proto-Deuteronom", care ar fi trebuit să cuprindă în principal nucleul legislativ din actualele capitole 12-26. Scribul de stat Safan, cel care supraveghea lucrările de restaurare a templului, a adus regelui la cunoştinţă despre descoperirea cărţii şi a citit codicele respectiv. Auzind normele cuprinse în acea carte, regele şi-a sfâşiat hainele, pentru că înaintaşii lui nu s-au comportat după acele norme, trezind astfel mânia lui Dumnezeu. Consternat, regele a hotărât să interpeleze pe proorociţa Culda, cerându-i un oracol. Profetesa a trimis vorbă regelui să i se spună că Domnul avea să pună în practică toate ameninţările cărţii, făcând să cadă pedeapsa divină asupra cetăţii şi a locuitorilor ei; regele, însă, date fiind smerenia şi pocăinţa lui, avea să fie înmormântat cu onoare. Iozia a convocat toţi locuitorii Ierusalimului şi a făcut să se citească înaintea tuturor "Cartea Legământului" redescoperită, numită astfel pentru că regele, pe baza acestui codice, a încheiat cu Domnul un legământ, angajându-se să respecte "din toată inima şi din tot sufletul" toate legile şi dispoziţiile cuprinse în carte. Întregul popor, la rândul său, şi-a asumat angajamentul de a respecta Legământul.

Începutul purificării Iozia a purces, aşadar, fără să mai piardă timpul, la punerea în practică a cerinţelor cuprinse în cartea Legământului, ferm convins că de această dată voinţa lui Dumnezeu i-a fost comunicată nu prin viziuni onirice sau prin oracole profetice, ci de a dreptul printr-o carte sacră.

Ca primă măsură, Iozia a cerut purificarea cultului la Ierusalim şi în Iuda, eliminând cu rigurozitate toate obiectele şi practicile cultuale care se infiltraseră în religia iahvistă mai ales în timpul domniei lui Manase. A îndepărtat din templu şi a ars toate obiectele ridicate în cinstea lui Baal, Aşera şi a întregii oştiri cereşti, precum şi stâlpul sacru, caii şi carele construite în onoarea zeului soare. A distrus camerele hierodulelor (prostituatele sacre) de la templu, în care femeile ţeseau văluri pentru zeiţa Aşera. La fel, a distrus altarele de pe terasa etajului construit de Ahaz, precum şi altarele pe care Manase le construise în curtea templului. A purificat de rămăşiţele cultului idolatru nu numai templul, dar şi cetatea sfântă. În valea lui Ben-Hinon a distrus "tofetul", unde se obişnuia să fie arşi copii în cinstea zeului Moloch (cf Dt 12,31; 18,10). Aceaşi soartă a fost rezervată "înălţimilor" pe care, cu ani în urmă, Solomon le-a construit pe muntele din estul Ierusalimului în cinstea Astartei, zeiţa sidoniţilor, în cinstea lui Camos, zeul moabiţilor şi în cinstea lui Milcon, urâciunea ammoniţilor. A făcut bucăţi monumentele idolatriei şi a distrus stâlpii sacri, umplând locul cu oase omeneşti ca semn de profanare iremediabilă (2 Rg 23,13; cf Dt 12,2; 16,21). În întreaga ţară a eliminat cultul idolatriei şi superstiţia: a alungat necromanţii, ghicitorii, zeii domestici, idolii şi toată urâciunea din ţara lui Iuda şi din Ierusalim. În plus, a depus preoţii idolatriei care pretutindeni în Iuda aduceau tămâie pe "înălţimi" lui Baal, zeul soarelui şi al lunii, în cinstea stelelor şi a întregii oştiri cereşti (cf Dt 17,3; 2 Rg 23,5). Din aceste rânduri, rezultă că nu era vorba numai de cultul cananeenilor dar mai ales de cultul religiei asirienilor, care după cucerirea regatului lui Iuda, devenise din ce în ce mai mult o religie astrală. Astfel, erau obiect de adoraţie nu numai zeul soare Şamah şi zeiţa lună Sin, dar şi toţi zeii mai mari şi mai mici, puşi în legătură cu stelele fixe, planetele şi constelaţiile. Acestora, li se aducea un cult chiar şi în Ierusalim.

Politică şi religie Purificarea radicală a cultului de toate elementele asiriene din religia iahvistă, pentru Iozia nu era numai o iniţiativă religioasă dar şi politică. Distrugerea "înălţimilor", a idolilor şi a uzanţelor religioase asiriene însemna o clară denunţare a suveranităţii asirienilor. Reforma cultuală a lui Iozia a însemnat aşadar şi începutul emancipării politice faţă de Asiria. Iozia putea să-şi permită un asemenea afront adus imperiului asirian pentru că în acel timp acesta era un gigant muribund, fără puterea de a mai interveni. Într-adevăr, nu după mult timp, în 612 î.C. imperiul avea să cadă o dată cu cucerirea capitalei, Ninive. În faţa slăbiciunii asiriene, Iozia a îndrăznit să-şi extindă reforma şi în fostul regat de Nord, în Israel, care după cucerirea Samariei în 722 î.C. a fost anexat în imperiul asirian cu statutul de provincie. Iozia, a distrus altarul vechiului sanctuar al regatului de la Betel, a eliminat toate templele de pe înălţimile Samariei şi a ucis preoţii. Prin aceste măsuri, Iozia a revendicat suveranitatea şi asupra regatului de Nord. Fără îndoială, într-un moment de slăbiciune a imperiului asirian, el spera să reunească vechiul stat al Israelului, care din 612 î.C. a rămas acefal, la regatul lui Iuda şi să restabilească astfel imperiul davidico-solomonic.

Apusul unui rege exemplar Dar aceste proiecte nu s-au realizat datorită morţii lui premature, pe lângă faptul că visul unei asemenea realităţi politice, concomitent cu ascensiunea puterii Babiloniei care înlocuia Asiria, ar fi fost o utopie. Şi purificarea cultului, actuată cu atâta zel de Iozia, nu era destinată să dureze. Într-adevăr, la scurt timp după moartea sa, adoraţia idolilor s-a întors din nou în forţă chiar în templu, cum ne confirmă viziunea profetului Ezechiel (8,5-18) din anul 591. Singurul aspect care a durat în timp a fost centralizarea cultului pe care el a impus-o din Ierusalim. Acest lucru însemna că singurul loc legitim de adoraţie a lui Iahve era Ierusalimul: pînă atunci, atât în regatul de Sud cât şi în Israel existau numeroase sanctuare iahviste, în special în locurile antice de pelerinaj precum Betel, Galgala, Beer-Şeba. Iozia a fost primul rege care a făcut ca tot poporul să celebreze sărbătoarea Paştelui după normele codicelui regăsit (cf Dt 16,1-8), ceea ce nu se mai întâmpla din timpul Judecătorilor şi ceea ce regele Ezechia (728-699) încercase în zadar să facă. Din păcate, reforma lui Iozia a rămas un episod sporadic, incapabil să pună frâu degenerării morale şi politice a regatului de Sud. Lansată dintr-o dată şi cu mare avânt, cu aceaşi repeziciune şi avânt a luat sfârşit. Aceasta pentru că Iozia a intervenit cu lipsă de tact în conflictul politic urmat la destrămarea Asiriei, mergând spre o moarte cu totul neaşteptată. După căderea capitalei, Ninive (612), principele asirian Asur-Ubalit al II-lea s-a retras spre Haran, în nordul Mesopotamiei, înfiinţând acolo un stat de rezistenţă, dar destinat să dureze puţină vreme. Faraonul Necao al II-lea, în 609 a venit în ajutorul lui Iozia cu o mare armată, pentru că intenţiona să ţină sub control puterea ameninţătoare a Babiloniei şi a Mezilor prin sprijinirea resturilor imperiului asirian. Iozia, la rândul său, din cauza politicii anti-asiriene de emancipare şi anexare, nu era interesat nicidecum ca Asiria să fie din nou întărită. Acelaşi interes scăzut îl avea pentru dominaţia politică a Egiptului în Palestina. Iozia a încercat să blocheze înaintarea faraonului înfruntându-l în câmpia Iezreel, în apropiere de Meghido, dar în timpul confruntării, a fost rănit de moarte. Amintirea lui a rămas mereu vie în istoria poporului: "Numele lui Iozia e un buchet de miresme, pregătit cu măiestrie... În orice gură este dulce ca mierea, ca muzica la ospăţ. El a suferit din cauza infidelităţii noastre şi a pus capăt la zeii urâciunii. În toate şi prin toate, şi-a îndreptat către Domnul inima sa, în vremuri de nedreptate a fost mărturisitor de credincioşie" (Sir 49,1-3).

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă