SFÂNTA SCRIPTURĂ

Osea, profetul tandreţii lui Dumnezeu

Numele "Hoshea", preluat în greacă prin Osae şi în latină cu Osee, este forma prescurtată de la Hosha-ja, "Jahve a salvat". Aceeaşi semnificaţie are şi numele Jo-shua, care în timpul post-exilic a devenit Jeshua, transcris în greacă şi latină cu Jesus. Verbul jasha, prezent în numele Osea înseamnă a salva, a veni în ajutor, a scoate din pericol; acelaşi verb este prezent şi în cunoscuta aclamaţie liturgică Hoshianna (Hosana!), care înseamnă "Vino în ajutorul nostru!".

Osea este primul din cei "Doisprezece profeţi minori", unde "minori" se referă la mărimea cărţilor care le poartă numele şi nu la importanţa lor. Cu fiecare profet, de fapt, revelaţia divină face un salt calitativ spre universalismul mântuirii şi purificarea imaginii despre Dumnezeu.

Primul loc pe care îl ocupă acest profet se datorează probabil extinderii cărţii lui, cea mai amplă dintre cele douăsprezece, sau faptului că el, în momentul redactării celor Doisprezece profeţi minori, era considerat profetul cel mai vechi dintre toţi. Dar dacă se ia în considerare perioada în care şi-a desfăşurat activitatea, primul loc i-ar reveni profetului Amos.

Profilul simbolic al figurii sale istorice

Nu cunoaştem nimic despre evenimentele personale referitor la Osea, în afară de căsătoria lui simbolică. Tatăl se numea Beeri, dar nu se ştie locul de origine a profetului. Întru cât activează în regatul de Nord, pare logic să ne gândim că este originar din acel ţinut. Limbajul său liric, ale cărui imagini depăşesc în intensitate pînă şi pe cele din profetul Isaia, trădează gustul său pentru frumos şi o cultură neobişnuit de elevată pentru vremea respectivă. Nu putem spune însă dacă Osea aparţinea cercurilor sacerdotale ori celor profetice, sau dacă avea o meserie precisă. A fost activ pentru scurt timp, circa un deceniu, după Amos, primul dintre profeţii scriitori, care printre altele a prorocit pentru o perioadă mult mai lungă decât Osea, circa 25 de ani.

Din antetul cărţii deducem că a fost activ în timpul lui Ieroboam al II-lea (782-747), rege al regatului de Nord. Alături de acest rege, sunt menţionaţi alţi patru, din regatul de Sud: Ozia sau Azaria (767-739), Iotam (739-734), Ahaz (734-728) şi Ezechia (728-699). Din cartea lui, rezultă că el nu a văzut apusul regatului de Nord, al cărui ultim rege se chema tot Osea (731-722), încheiat în 722 î.C. În acel timp, era activ în regatul de Sud profetul Isaia, care a primit vocaţia câţiva ani mai târziu decât el, mai precis în anul morţii regelui Ozia (739). Spre deosebire de Isaia, însă, pentru Osea nu avem nicio povestire a vocaţiei.

Cuvinte de foc pentru nedreptatea prosperităţii

În timpul lui Osea, regatul de Nord se bucura de o perioadă extraordinară de prosperitate economică şi comercială, după ce Damascul a fost supus de asirieni şi nu mai putea continua să prădeze sistematic Israelul; asemenea condiţii de bunăstare permiteau straturilor superioare ale populaţiei să ducă o viaţă de risipă şi lux (condamnată de Amos cu cuvinte de foc). Mentalitatea avidă a bunăstării îi făcea pe cei bogaţi să uite de datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ceea ce se traducea în nedreptate şi asuprire, precum şi într-un cult religios lipsit de suflet. Poporul, ţinut în ignoranţă, se îndepărtase atât de mult de Iahve, încât prefera adorarea viţelului de aur din Samaria, baalii şi astartele.

Căsătoria simbolică: viaţa devine profeţie

Osea este chemat să reprezinte această cădere faţă de Iahve în propria viaţă, în propria experienţă matrimonială. Idolatria era considerată de profet o adevărată prostituţie. Cartea începe astfel cu o poruncă neobişnuită din partea lui Dumnezeu adresată profetului: să-şi ia de soţie o prostituată sacră şi să procreeze cu aceasta fii de prostituţie. Ca justificare pentru această poruncă, ciudată în ochii profetului ca şi în ochii noştri, se spune: "pentru că ţara nu face altceva decât să se prostitueze, îndepărtându-se de Domnul" (1,2). Această acţiune simbolică, pusă la începutul activităţii lui Osea trebuia să fie o parabolă vie a raportului dintre Dumnezeu şi Israelul infidel. Prostituata sacră sau cultuală era o prostituată de la templu care la cananei, în special la sanctuarele zeiţei Astarte, se punea în slujba cultului fertilităţii. La origine, era o imitaţie pământească a căsătoriei dintre zeu şi zeiţă. În Dt 23,18 prostituţia sacră, care probabil a găsit întotdeauna adepţi în Israel, este foarte aspru condamnată. Cu o prostituată sacră ca soţie, Osea putea să reproşeze Israelului, cu o evidenţă deosebită şi în mod deosebit de drastic, scandalul prostituţiei lui care constă într-o continuă cădere din pactul cu Dumnezeu. Fără gestul provocator şi ciudat al lui Osea, care se căsătoreşte cu o prostituată, nici numele simbolice date fiilor lor nu ar fi de înţeles, fiind şi ei destinaţi să trezească o reacţie de nedumerire. Primul fiu, de parte bărbătească, din porunca lui Dumnezeu se va numi Iezreel, un nume simbolic destinat să prevestească sfârşitul monarhiei, întru cât câmpia Iezreel era scenariul faptelor revoluţionare şi crude ale lui Ieu, când a extirpat dinastia lui Ahab (cf 2 Rg 9, 24-27; 10,11). Al doilea copil, o fetiţă, se numea "Lo-Ruhama", "Nicio milostivire", pentru a spune că Iahve a repudiat Israelul şi nu mai nutrea faţă de poporul său niciun sentiment de milostivire. Faptul că prostituata l-a înşelat pe Osea şi a avut copii cu un alt bărbat, nu poate fi dedus din lectura capitolului întâi. Poate fi dedus din capitolul 3, unde se repetă că Osea trebuie să ia de soţie o prostituată. A doua căsătorie, încheiată într-un timp succesiv, a fost şi aceasta un gest simbolic, destinat să vestească un proces de purificare, prin măsurile luate de Osea de a o împiedica pe soţie să se mai prostitueze. Oricum, în ambele cazuri femeia era întruchiparea Israelului care îl neagă pe Iahve şi cade în idolatrie.

Osea, profetul iubirii lui Dumnezeu

Osea a considerat raportul dintre Dumnezeu şi Israel prin prisma iubirii. La iubirea lui Dumnezeu trebuie să corespundă iubirea Israelului: "pentru că iubire vreau şi nu jertfă, cunoaşterea lui Dumnezeu în locul arderilor de tot" (6,6). Ca o prostituată, Israelul a încălcat în continuu pactul de iubire cu Iahve, dăruindu-se altor amanţi, care erau zeii păgâni. Dacă în Amos, tema dominantă este critica socială, în Osea domină critica cultuală. Multele altare, pe care le-a construit Efraim - aşa numeşte Osea regatul de Nord, menţionând o parte pentru un tot - vor fi distruse, pentru că au devenit motiv de păcat pentru popor (8,11; 10,2). Preoţilor le sunt adresate acuze usturătoare (4,4), ca responsabili ai acestor activităţi ruşinoase (6,9). Prin cuvinte aspre, Osea loveşte în cultul lui Baal şi în idolatrie, adică în violarea primei porunci: "Ei continuă să păcătuiască şi cu argintul lor şi-au făcut statui turnate, zei inventaţi de ei, toţi lucru de mâna meşterilor. Acestora - ei spun - trebuie să le aduceţi jertfe, şi oamenii sărută viţei de aur" (13,2). Dar Osea denunţă şi tristele condiţii politice, pentru că regii neagă teocraţia pentru a se refugia în diplomaţie, în militarism şi viclenii. În timpul activităţii lui Osea, într-adevăr, au fost asasinaţi patru regi în regatul de Nord: succesorul lui Ieroboam al II-lea, Zaharia, succesorul acestuia, Sallum, în 747, Pekachia în 740 şi Pekach, în 731.

Osea, profetul unui Dumnezeu respins

Din cauza acestor păcate, Osea vesteşte o judecată teribilă, din care numai convertirea mai poate aduce o cale de scăpare pentru ţară. Aşadar, el invită: "Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, pentru că te-ai împiedicat în nelegiuirile tale. Pregătiţi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul, şi spuneţi-i: Iartă-ne orice fărădelege şi dăruieşte-ne cunoaşterea binelui" (14,2). Dar profetul nu vede niciun indiciu de convertire. "Nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi, iar sângele vărsat curge peste sânge. Pentru aceasta, ţara e în mare jale iar cei ce o locuiesc sunt fără vlagă" (4,2-4). Cu toate acestea, Osea este luat în derâdere şi batojocorit: "un nebun face pe-a profetul, omul inspirat aiureşte" (9,7). Israel persistă în păcat, în ciuda tuturor dovezilor de iubire din partea lui Iahve. Rar se găsesc în Scriptură expresii atât de tandre şi incisive despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni: "Eu îi atrăgeam cu legăturile bunătăţii, cu lanţurile iubirii. Eram pentru ei ca părinţii care ridică la obraz pe copilul lor" (11,4). Din cauza indisponibilităţii la convertire, Israel va suferi exilul în Assur. Privind la trecut, Osea vede în dispariţia regatului de Nord ocazia unui nou început. El nu denunţă numai infidelitatea prezentului, dar vesteşte şi mântuirea. Lucrurile vor fi din nou ca odinioară, ca atunci când poporul era sclav în Egipt. Iahve l-a scos pe Israel din robia Egiptului pentru a face din el, în deşert şi pe Sinai, un popor sfânt. Aceasta se va repeta cu Israelul personificat în imaginea unei femei iubite: "De aceea, iată, eu o voi atrage la mine, o voi conduce în deşert şi îi voi vorbi la inimă" (2,16). Israel va fi condus la izvoarele credinţei sale şi condiţiile ideale din timpul lui Moise se vor repeta. Atunci Dumnezeu va încheia din nou un pact, un legământ nou (2,18-25) şi va face ca poporul exilat să se întoarcă în pământul său.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă