SFÂNTA SCRIPTURĂ

Elizeu, urmaşul lui Ilie şi slujitor al poporului

Numele este o prescurtare din Eliasha, care înseamnă "Dumnezeu (El) a ajutat (jasha)". Acest nume propriu, care exprimă recunoştinţă faţă de divinitate, a fost redat în greacă prin "Elisaios", de unde a fost preluat în latină cu "Elisaeus".

Originea şi misiunea profetului

Elizeu, fiul lui Safat, este originar din Abel-Mecola (1 Rg 19,16), o localitate pe malul occidental al Iordanului, la jumătatea drumului între lacului Genezaret şi Marea Moartă. Ca succesor al profetului Ilie, Elizeu activează în regatul de Nord (Israel), în jurul anilor 850-800 î.C. Ca şi în cazul lui Ilie, nici pentru Elizeu nu avem o carte profetică, ci numai o colecţie, fixată foarte curând în scris, de povestiri cu elemente legendare, transmise în 1 Rg 19,19-21; 2 Rg 2,1-8.15; 9, 1-15 şi 13, 14-21. Sunt povestiri de natură diferită şi disparată iar asupra lor gravează un parcurs tradiţional şi redacţional complex. Se deosebesc de povestirile lui Ilie atât la nivel formal cât şi în privinţa conţinutului, cu toate că de a lungul anilor cele două colecţii s-au influenţat reciproc. Cu toate că Elizeu îl depăşeşte pe Ilie prin numărul şi natura minunilor, el nu-i egalează însă importanţa şi nu a exercitat un impact asemănător celui avut de Ilie, care graţie ascensiunii sale miraculoase la ceruri şi aşteptării reveniri lui în timpul mesianic, era un profet cu mult mai popular şi legendar în timpul lui Cristos. E de ajuns să spunem că în Noul Testament este menţionat de 30 de ori, în timp ce despre Elizeu se vorbeşte o singură dată (Lc 4, 27).

Elizeu se deosebeşte în unele aspecte de Ilie, în ciuda tendinţei de a asimila evenimentele şi figura lui cu cea a învăţătorului său. Elizeu îşi formează ucenicii într-un ambient al său, la Ierihon. Dar numărul ucenicilor creşte atât de repede încât foarte curând acest spaţiu este prea îngust şi ucenicii înşişi aduc din pădurea de lângă Iordan (pe atunci, încă în viaţă) bârne solide pentru a construi un ambient mai spaţios (2 Rg 6,1).

Familia lui Elizeu trebuia să fi fost destul de bogată, dat fiind că pentru aratul pământului în proprietatea tatălui erau folosite 12 perechi de boi (1 Rg 19,19). Elizeu însuşi era la al doisprezecelea plug când Ilie, căruia Dumnezeu îi poruncise să-l aleagă ca succesor pe Elizeu, a trecut pe lângă el şi i-a aruncat asupră-i mantaua, simbol al puterii profetice, revendicându-l prin acest gest simbolic în slujirea sa profetică. Elizeu l-a urmat numaidecât pe Ilie, părăsind averile şi familia, de la care însă îşi ia mai întâi rămas bun (cf, în schimb, cerinţa exigentă a lui Isus din Lc 9,61). Mai înainte de a fi răpit la cer, Ilie împlineşte dorinţa lui Elizeu lăsându-i două treimi din propriul spirit (în acelaşi fel în care primului născut îi reveneau două treimi din patrimoniu, cf Dt 21,17), intrând astfel în moştenirea profetică a maestrului, care este numit în acest fel succesor al său. Dar urcând la cer, Ilie a lăsat lui Elizeu semnul extern al moştenirii profetice: inconfundabila mantie din piei de capră (cf 2Rg 1,8), marca şi semnul său distinctiv, pentru a spune astfel. Dovadă că acum spiritul profetului Ilie trecuse acum la Elizeu, acesta, în faţa fiilor profeţilor a lovit cu mantia apele Iordanului şi le-a despărţit, traversând apoi fluviul pe uscat (2 Rg 2,5-15).

Profet şi făcător de minuni

Lui Elizeu îi sunt atribuite şi alte minuni asemănătoare cu cele săvârşite de Ilie. Elizeu a făcut alte minuni în favoarea aproapelui. A tămăduit apele stricate din Ierihon - actualul "izvor al lui Elizeu" - vărsând sare (2 Rg 2,19-22), un gest care se păstrează în tradiţiile catolică şi ortodoxă la binecuvântarea apei. La Galgala, în timpul unei foamete, a transformat în comestibilă hrana otrăvită (2 Rg 4,38-41). Cum avea să facă Isus, şi despre Elizeu se transmite o înmulţire a pâinilor: cu 20 de pâini de orz a săturat o sută de oameni şi a mai şi rămas ((2 Rg 4,42-44; cf Mt 14,13-21; 15,32-39). A ajutat un ucenic să recupereze o secure care îi căzuse în Iordan, făcând ca fierul să plutească (2 Rg 6,1-7). Cât de mare trebuie să fi fost faima lui de taumaturg, rezultă şi din faptul că pînă şi sirianul Naaman, comandatul armatei Damascului, a mers la el pentru a se vindeca de lepră (cf Lc 4,27) şi profetul l-a vindecat fără să accepte nicio recompensă. Servitorului şi însoţitorului său Giezi, în schimb, care a alergat în urma lui Naaman pentru a-i cere un cadou prefăcându-se că este trimis de Elizeu şi a primit daruri regeşti, i-a făcut să cadă asupra lui lepra de care fusese vindecat generalul (2 Rg 5,1-27).

Profetul, părtaş la detinul poporului său

Elizeu nu s-a mărginit doar la necesităţile oamenilor de rând, dar s-a implicat şi în politică la nivel "naţional". Pentru capacităţile lui supranaturale, Elizeu era deosebit de temut de către duşmanii săi. Se spune despre el că reuşea să-l informeze pe regele Israelului chiar şi despre cele ce se spunea în camera de dormit a regelui Damascului. De aceea, regele Damascului, în războiul împotriva arameilor, pentru a-l face inofensiv pe acest om periculos a căutat să-l ia prizonier, dar Elizeu a cerut lui Dumnezeu să orbească trupele care mărşăluiau împotriva lui în ţinută de atac, astfel încât acestea au fost de fapt înşelate de el, conduse în Samaria unde au fost ele însele luate prizoniere, cum povesteşte pagina biblică, nu fără ironie. Regele lui Israel ar voit să elimine pe soldaţii duşmani, dar Elizeu a arătat o dragoste adevărată pentru duşmani şi a cerut să le fie cruţată viaţa, ba mai mult, să fie hrăniţi şi apoi trimişi acasă (2 Rg 6,8-23).

Când regele arameilor Ben-Adad al III-lea (în timpul regelui Iosia, anii 813-797) a asediat Samaria, s-a verificat o foamete atât de mare încât regele lui Israel, cuprins de disperare, hotărâse să i se taie capul lui Elizeu. Dar Elizeu a vestit sfârşitul foametei chiar pentru a doua zi. Concret, înşelaţi de presupusa larmă de care şi cai, arameii se temeau de descinderea unei armate puternice şi cuprinşi de panică au abandonat tabăra de sub zidurile oraşului, astfel încât locuitorii Samariei au revenit fără să întâmpine rezistenţă, să să încarce cu provizii şi să ducă acasă prăzi îmbelşugate ( 2 Rg 6, 24-7,20). Succesorul lui Ben Adad, Cazael, urma să provoace Israelului devastări belice mult mai grele, cum a prevăzut Elizeu.

Dar cea mai notabilă mişcare politică provocată de Elizeu a fost când el a trimis pe unul din ucenicii lui la armata care îşi fixase tabăra la Rama-Galaad, cu îndatorirea de a-l unge în secret pe oficialul Ieu ca rege al Israelului. Ieu, succesiv, a fost proclamat rege de către militari şi a organizat imediat o revoluţie nemiloasă. L-a ucis pe regele regatului din Nord, Ioram (852-841) şi l-a eliminat şi pe nepotul Acazia, regele regatului lui Iuda (841), pe mama acestuia Atalia, o fiică a lui Omri a Israelului, precum şi pe perfida Isabela. Ca şi cum nu era îndeajuns, a făcut să fie decapitaţi toţi cei 70 de copii ai lui Ahab (cifra este simbolică, indică un număr foarte mare) şi pe toţi membrii casei regale. După această baie de sânge, Ieu, adorator al lui Iahve străin de compromisuri, a făcut să fie ucişi toţi preoţii lui Baal, a ras la pământ templul acestui zeu, ducând pînă la capăt, în acest fel, războiul împotriva cultului lui Baal început de Ilie. Se împlinea totodată şi teribila pedeapsă care plana asupra casei lui Ahab din cauza degradării credinţei. Este posibil ca Elizeu să fi dezaprobat această vărsare de sânge (cum, o sută de ani mai târziu, va face Osea într-un caz asemănător Os 1,4) pentru care, în schimb, re-elaborarea tardivă a deuteronomistului îl laudă pe Ieu, executorul radical al judecăţii lui Dumnezeu (2 Rg 10,30).

Apusul unui profet, dar nu şi al profeţiei

Nu se spune nimic în Biblie despre activitatea lui Elizeu sum domnia lui Ieu (841-813). Se crede că nu a activat nici în timpul succesorului acestuia, Ioahaz (813-797), în timp ce apare din nou sub domnia lui Ioas (797-782), chiar dacă numai într-un singur caz. Acest rege trebuie să fi nutrit o mare veneraţie pentru profet, pentru că îl vedem la căpătâiul lui Elizeu muribund, în timp ce plânge şi exclamă: "Părintele meu, părintele meu, carul lui Israel şi conducătorul lui" (2 Rg 13,14); e o imagine prin care Ioas declară că activitatea profetică a lui Elizeu în timpul războiaelor împotriva arameilor a fost deosebit de incisivă şi iluminantă pentru Israel. Mai târziu, în 2Rg 2,12 acest titlul este transferat asupra lui Ilie, care însă nu a fost implicat niciodată în acţiuni militare.

Pe patul de moarte, Elizeu a prezis regelui o întreită victorie asupra arameilor, astfel încât îi va permite lui Ioas să recucerească teritoriile perdute dincolo de Iordan. Chiar şi după moarte, Elizeu a săvârşit o minune. În timp ce se îngropa un defunct, a năvălit dintr-o dată o bandă de soldaţi moabiţi. Participanţii la funeralii, speriaţi, au aruncat trupul neînsufleţit în mormântul lui Elizeu, care evident trebuia să fi fost prin apropiere şi uşor accesibil. Imediat ce mortul a venit în contact cu oasele profetului, a revenit la viaţă (2 Rg 13,20). O tradiţie, despre care se face menţiune încă din timpurile protocreştine, semnalează mormântul lui Elizeu în Samaria, sub cripta ruinelor actualei bisericii dedicată Sf. Ioan.

Elizeu s-a bucurat de o enormă consideraţie şi după trecerea multor veacuri, cum dovedesc expresiile următoare din cartea lui Ben Sirah (48,12): "Cât timp a trăit, nu a tremurat în faţa nimănui, şi niciun muritor nu a avut vreodată putere asupra spiritului său". Un elogiu, acesta, adus unui profet din vechime, dar care poate fi asumat ca program de viaţă de către orice creştin.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă