SFÂNTA SCRIPTURĂ

Saul, alesul compromis

Numele Şa'ul, reluat în greacă prin "Saoul" şi în latină cu "Saul", înseamnă "(de la Dumnezeu) implorat". Ar fi vorba, aşadar, de un nume care exprimă recunoştinţă, prin care părinţii voiau să dea glas faptului că nemaiavând nicio altă speranţă umană, au primit acest fiu de la Dumnezeu, graţie rugăciunii lor insistente. Şa'ul ar fi numele copilului 'implorat' de la Dumnezeu şi după ce a fost ascultată rugăciunea, i-a fost consacrat lui.

Începutul unei noi epoci

Saul inaugurează o nouă epocă în istoria Israelului, perioada regilor. Ca primul rege, a guvernat triburile lui Israel unificate acum într-un singur popor, în anii 1020-1000 î.C. Ciocnirile belice neîntrerupte au făcut necesară instituţia monarhiei. Filistenii, care de pe coastele mării căutau să se extindă tot mai mult în interiorul teritoriilor israelitice, reprezentau o ameninţare persistentă şi gravă. Presiunea lor continuă a făcut necesară înfiinţarea unei forţe în măsură să opună rezistenţă. Nu mai erau suficiente figurile carismatice ale judecătorilor, care îşi făceau apariţia din când în când, în situaţii mai grave. Acum era nevoie de un şef carismatic stabil, capabil să organizeze cum trebuie forţele militare ale triburilor şi să le păstreze întotdeauna în condiţia de a interveni. Într-o asemenea situaţie numai o federaţie de triburi sub o conducere hegemonică asigura posibilitatea de supravieţuire.

Saul, cu toate acestea, ca om de tranziţie de la perioada judecătorilor la monarhie, a fost mai mult "judecător" decât "rege", cu alte cuvinte, mai mult un cap militar decât un administrator politic. Şi chiar în încercarea de a îmbina liderul carismatic şi şefia politică, Saul a dat faliment. Odată cu trecerea timpului, nu s-a dovedit la înălţimea dificultăţilor unei structuri monarhice încă ezitante, lipsită de un adevărat aparat instituţional, cu funcţii şi funcţionari în politica internă şi externă. Mai târziu, s-a încercat să se motiveze falimentul lui cu raţiuni teologice, afirmând că Jahve l-a abandonat din cauza încălcărilor religioase şi că după ce a pierdut spiritul lui Dumnezeu era tulburat de un spirit rău. În acest fel, Saul, ca precursor al monarhului negativ, este o figură tragică, prototipul regilor faliţi în Israel.

Saul, figură istorică şi prototip teologic

În acest sens, Saul întruchipează problematica întregii monarhii israelite. Prin natura sa, Israelul era o comunitate de triburi pentru care monarhia reprezenta ceva altoit din afară, necorespunzător cu fondul naturii originare şi care, în ultimă instanţă, a rămas în afara propriului destin. Tensiuni şi probleme, susţinători sau opozanţi ai monarhiei, au găsit condensarea lor, prin reflecţia succesive a deuteronomistului, în personajul lui Saul. Acest lucru este valabil pentru complexul narativ din 1Sam 8-12 care povesteşte introducerea monarhiei şi alegerea lui Saul. Nu suntem în faţa unei expuneri contemporane a evenimentelor, ci a unui rezumat şi comentariu făcute la un material tradiţional mai vechi, a unei experienţe seculare cu luminile şi umbrele monarhiei. (...) Cu ce dificultăţi trebuie să se întâlnească cei care se întreabă despre trecutul istoric, rezultă şi din faptul că au fost împletite tradiţii diferite, în parte contradictorii, în privinţa modului în care Saul a fost uns rege: uns de Samuel (9,1-10,16), ales prin tragere la sorţi (10,17-27), graţie biruinţei asupra armatei amoniţilor (11,1-15). Întreaga tradiţie referitoare la Saul care stă la baza 1Sam 9-31 este un ţesut literar complex, alcătuit din diverse povestiri separate, diferite atât ca origine cât şi la nivel teologic. Nu este vorba, aşadar, de o istoriografie în sensul modern al cuvântului. Avem înaintea noastră, altfel spus, nu atât o cronică a regatului lui Saul, ci mai degrabă tradiţii despre raportul dintre Saul şi Samuel şi David, mai ales despre comportamentul lui Saul în raport cu Jahve.

Dacă imaginea lui Saul devine tot mai obscură cu trecerea anilor, asumând treptat chiar trăsături demoniace, la început însă el este prezentat ca un bărbat cu aspect plăcut şi promiţător, destinat să împlinească lucruri mari (1 Sam 9,2). Ca dovadă a originilor sale nobile şi respectabile, sunt menţionate inelele seriei genealogice până la a cincea generaţie. Tatăl lui Saul se numea Chiş şi era un om cu bunăstare din Gaba, în teritoriul lui Beniamin. Această cetate, pentru a o deosebi de localitatea omonimă din Iuda şi Efraim, avea să fie numită mai târziu Gabaa lui Saul, pentru că era patria lui. Aici, pe colina de astăzi Tel el-Ful, într-un sit arheologic la circa 5 km nord de Ierusalim, au fost descoperite resturile unui sat şi ale unei fortăreţe pătrate, cu patru turnuri de control, datând din jurul anului 1000 î.C. şi este pusă în legătură cu Saul.

Bătrânii lui Israel, nemulţumiţi de modul în care fiii corupţi ai lui Samuel administrau justiţia, au cerut profetului un rege: "Pune peste noi un rege, cum au celelalte popoare" (1 Sam 8,5). Saul era în floarea tinereţii. Deuteronomistul va interpreta această cerere nu numai ca dorinţă de a importa o instituţie păgână dar şi ca un afront la demnitatea regală a lui Dumnezeu: "M-au lepădat pe mine, ca să nu mai domnesc peste ei" (8,7). Samuel avertizează poporul cu privire la aspectele negative ale monarhiei, descrie în culori sumbre exploatarea şi asuprirea prin munci forţate şi încălcarea dreptului, dar poporul insistă în cererea sa astfel încât Samuel primeşte mandatul lui Dumnezeu de a da Israelului un rege (8,1-22).

Saul în viziunea populară

Modul în care Saul a obţinut demnitatea regală este povestit într-o sagă populară cu motive legendare şi minunate: Saul a pornit în căutarea măgăriţelor pierdute ale tătălui său şi a găsit corona regală. În timp ce bătătorea regiunea în căutarea animalelor, a ajuns la Rama, patria lui Samuel şi auzind că se vorbeşte despre un vizionar, s-a hotărât să-l viziteze în speranţa că va primi ajutor. Dar Jahve l-a avizat deja pe Samuel că îi va trimite un om pe care profetul ar fi trebuit să-l ridice la rangul de principe peste popor. Când apoi Samuel se întâlneşte din întâmplare cu Saul la poarta cetăţii, Domnul îi spune: "Iată omul despre care ţi-am vorbit eu, el va stăpâni peste poporul meu" (1 Sam 9,17). Samuel îl invită pe viitorul rege pe colina cultuală spre care se îndrepta şi ca oaspete de onoare la banchetul sacru îi oferă partea cea mai bună de carne. A doua zi dimineaţa îl însoţeşte la marginea cetăţii unde, fără să fie văzuţi de cineva, îl unge principe (nagid, în ebraică), vărsând peste creştet ulei de măsline, care în concepţia orientală conţine forţă vitală. Prin acest rit de ungere, cunoscut în ambientul siro-palestinian şi inspirat din acesta, erau conferite nu numai puterea dar şi carisma divină. De aceea, regele era numit "uns", în ebraică "mashiah", mesia. Acest titlu, care spre apusul epocii monarhice a asumat gradual o nuanţă escatologică, a fost tradus în greacă prin "christos", astfle încât titlul dat lui Isus, acela de "Christos" se înrădăcinează în uzul ungerii regilor şi a preoţilor în Israel. Prin această acţiune "sacramentală", Saul în calitate de consacrat de Dumnezeu, primeşte o trăsătură particulară, de neşters. Într-adevăr, în pofida respingerii din partea lui Dumnezeu, el va rămâne pentru toată viaţa "unsul lui Dumnezeu" asupra căruia David, din respect sacru şi frică, nu va îndrăzni să ridice mâna (cf 1 Sam 24,7.11; 26,9.11.23).

Pe drumul de întoarcere, Saul primeşte confirmarea că este alesul Domnului de la trei semne inechivoce. În apropiere de mormântul Rahelei, în Zelzach, trei oameni îi dau de ştire că măgăriţele tatălui său au fost găsite; la stejarul de pe Tabor, trei oameni îi ies în întâmpinare cu daruri şi îi oferă două pâini ca semn al providenţei lui Dumnezeu; dar semnul cel mai important, al treilea, este întâlnirea lui Saul la Gaba lui Dumnezeu cu o ceată de profeţi care prin muzică au intrat în extaz. Întâlnindu-i, şi Saul este cuprins de spiritul Domnului şi transformat într-un alt om. Grazie acestui dar carismatic, Saul devine astfel instrumentul lui Dumnezeu şi dispune de o putere de Sus. (...) La această povestire favorabilă despre monarhie, urmează o tradiţie de marcă anti-regală, potrivit căreia Saul a fost numit rege prin tragere la sorţi în timpul unei adunări a poporului (10,17-27); de aici, rezultă două premise de fond care legitimează şi mai târziu instituţia monarhiei: desemnarea din partea lui Dumnezeu şi aclamarea din partea poporului. A treia tradiţie, care este cea mai credibilă (1 Sam 11,1-15) povesteşte cum Saul, şef carismatic şi salvator al poporului, a fost aclamat rege, după o victorie strălucită asupra armatei amoniţilor.

Misiunea lui Saul şi căderea lui

Dar în capitolul 12 avem reflecţia autorului deuteronomist care critică instituţia monarhiei. Pericolul continuu al filistenilor reprezenta de fapt adevărata raţiune a unificării forţelor militare în jurul lui Saul. Adunând oamenii la Galgala, armata israelită îl aştepta pe Samuel care trebuia să dea început bătăliei printr-un sacrificiu. Dar Samuel nu a ajuns la timpul stabilit şi oamenii lui Saul au început să se împrăştie, cuprinşi de frică, drept care Saul însuşi a oferit sacrificiul, ca să poată începe ostilităţile militare. Samuel a ajuns chiar în acel moment şi l-a dojenit pe Saul pentru comportamentul lui ilegitim şi prostesc. Pentru că din lipsă de încredere nu a îndeplinit porunca Domnului, Samuel i-a adus la cunoştinţă că regatul său nu va dura mult timp şi că Dumnezeu a ales ca principe pentru poporul său un om după inima sa (1 Sam 13,1-22). Printr-un gest de curaj, Ionatan, fiul lui Saul, seamănă panică în rândul armatelor duşmane şi Israeliţii le pun pe fugă. Saul însă, printr-o făgăduinţă precipitată, a obligat oamenii săi să postească până seara, ca şi cum ar fi constrâns pe Dumnezeu să-i dea un succes deplin şi în urmărirea duşmanului în retragere. Dar Dumnezeu s-a retras de acum de la Saul, astfel încât, războinicii lui, epuizaţi de foame, n-au reuşit să fructifice din plin victoria. Nici măcar mai târziu, Saul nu va reuşi să învingă definitiv aceşti duşmani istorici ai lui Israel. În orice caz, steaua lui Saul îşi începea declinul (1 Sam 13,23-14,46).

Dumnezeu îi retrage lui Saul atribuţiile regale

Dar refuzul definitiv al lui Saul din partea lui Dumnezeu se datorează comportamentului asumat de rege în lupta contra amaleciţilor. Prin intermediul lui Samuel, Dumnezeu i-a poruncit lui Saul să pornească un "război sfânt" împotriva triburilor din deşertul de sud, amaleciţii, care în timpul exodului din Egipt au obstaculat drumul lui Israel (Ex 17). "Război sfânt" însemna că Saul trebuia să împlinească împotriva acestui duşman al lui Jahve şi al lui Israel "exterminarea sacră", pedeapsa capitală, voită de Dumnezeu, care presupunea nimicirea totală a oricărei fiinţe vii (cf Dt 7,1-5 şi 20,16-18 unde, potrivit concepţiei antice a exterminării sacre, sau a consacrării prin nimicire, era prescrisă eliminarea radicală a tuturor popoarelor - care atunci, în realitate, nu mai existau - din Canaan, pentru a preveni orice formă de idolatrie şi sincretism). Saul, în schimb, nu a împlinit până la capăt această poruncă a lui Dumnezeu, pentru noi, astăzi, evident, de neînţeles şi scandaloasă. A lăsat în viaţă ca prizonier al său pe Agag, regele amaleciţilor şi a cruţat oile şi boii cei mai buni, transformând astfel "războiul lui Jahve" într-un război obişnuit, lucru care corspunde la profanarea sacrului, şi acest lucru greu de înţeles pentru noi. Saul, aşadar, nu a fost un rege "după inima lui Dumnezeu". A fost respectat şi iubit de mulţi, e adevărat, mai ales de Samuel, şi a fost fără îndoială un om pios, modest şi curajos, potrivit în toate pentru tron. Dar în ciuda zelului său pentru cauza lui Jahve, s-a comportat mai degrabă ca toţi regii popoarelor străine şi nu ca un instrument al lui Jahve însuşi, după cum se cuvenea în poporul lui Dumnezeu. I-a lipsit ceea ce constituie chintesenţa pietăţii: ascultarea dezinteresată şi încrederea.

De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Samuel: "Îmi pare rău că l-am făcut rege pe Saul" (1 Sam 15,11). Şi cu toate că Samuel a petrecut toată noaptea în rugăciunea ca să-l implore pe Jahve ca să oprească lepădarea de Saul, a doua zi dimineaţă a trebuit să-i comunice: "Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea, decât grăsimea berbecilor. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi el te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel" (1 Sam 15, 22). Din acest moment, Samuel ia distanţă faţă de Saul, îndurerat în adâncul inimii pentru falimentul acestui om, de care se afecţionase atât de mult.

Sfârşitul unei monarhii, continuarea mântuirii

Din porunca Domnului, Samuel l-a uns rege în secret pe David, fiul cel mai tânăr al lui Iese, din Betleem. În acest fel, spiritul Domnului a trecut asupra lui David, îndepărtându-se definitiv de Saul, cu toate că acesta, lipsit de legitimare divină, a rămas rege până la moarte. Saul era acum tulburat de un duh rău. Pentru că tânărul David excela nu numai în sunetul harpei, dar şi în abilitate şi robusteţe cu care ştia să învingă lei şi urşi (1 Sam 17, 36), văzând această forţă fizică extraordinară, Saul l-a luat ca scutier personal. Începe astfel urcuşul de neoprit al lui David. Orbit de mânie, pentru simpatiile care se îndreptau tot mai mult asupra lui David, Saul a organizat o adevărată vânătoare împotriva lui David, care se ascundea schimbând în continuu refugiul în zone greu accesibile, în deşertul din sud şi sud-estul Hebronului, spre Marea Moartă, unde era în fruntea unui mănunchi de bandiţi. Îl urmărea dintr-un ascunziş în altul "cum se urmăresc prepeliţele pe dealuri" (1 Sam 26,20), dar n-a reuşit să-l captureze. Mai mult, David a avut de două ori ocazia de a se debarasa de duşmanul său de moarte, dar nu s-a folosit de ele din respectul sacru pe care îl nutrea faţă de unsul Domnului. Când David i-a demonstrat lui Saul că l-a cruţat, cu toate că putea să-l ucidă, Saul a fost ca şi transformat şi şi-a dat seama de nebunia vânătorii sale într-un deşert de piatră. De atunci, l-a lăsat pe David în pace. Dar în pofida stilului său brutal şi mânios, măreţia interioară l-a determinat să mărturisească într-o zi: "nebuneşte m-am purtat şi am greşit foarte mult" (26,21). Pentru Saul, această constatare trebuia să aibă fără îndoială un gust amar, pentru că şi-a dat seama de condiţia sa de respins.

Saul, motiv de reflecţie

Tragedia destinului acestui om îşi găseşte expresie, în fine, în modul în care a murit. Ieşit la război încă o dată împotriva filistenilor, în faţa supremaţiei duşmanilor a fost asaltat şi stăpânit de teroare, ceea ce l-a făcut să preguste înfrângerea şi moartea. L-a întrebat pe Domnul, dar n-a primit răspuns. Neliniştea sa interioară l-a împins spre o ghicitoare din Endor - cu toate că el însuşi a interzis necromanţia, contrară lui Jahve (cf Lev 20, 27 şi Is 8,19) - pentru a evoca spiritul defunct al lui Samuel, care cândva i-a fost sfetnicul său cel mai bun. În acest ceas funest, întunecos, spiritul defunctului Samuel se înalţă din lumea subterană în aparenţele unui om bătrân îmbrăcat cu o mantie şi l-a întrebările lui neliniştitoare despre propriul destin, i-a dat răspunsul dezolant că Dumnezeu, din cauza neascultării lui, s-a îndepărtat de el şi i-a devenit duşman. De aceea, Israelul urma să fie dat pe mâna filistenilor şi chiar a doua zi el, regele, avea să-l ajungă în împărăţia morţilor împreună cu fiii lui (1 Sam 28, 1-25).

Când apoi s-a dus la bătălie pe munţii Ghilboa, fiii lui, Ionatan, Abinadab şi Melchişua au fost abătuţi de filisteni şi el însuşi a fost grav rănit de arcaşi. Nevoind să cadă viu în mâinile duşmanului, s-a aruncat în propria spadă. Când filistenii au găsit cadavrul, i-au tăiat capul, l-au despuiat de armatură şi au atârnat trupul profanat în acest fel la porţile cetăţii Bet-Shean. În timpul nopţii, locuitorii din Iabes-Galaad, pe care Saul îi eliberase de stăpânirea amoniţilor, i-au luat trupul neînsufleţit, l-au ars şi au îngropat rămăşiţele sub stejarul din Iabeş (1 Sam 31, 1-13). Mai târziu, David a strămutat rămăşiţele lui Saul în mormântul tătălui său Chiş (2 Sam 21,12-14). Cel puţin în acest fel, viaţa primului rege al lui Israel nu a ajuns în dezonoare ci în veneraţia cuvenită, aşa cum se datorează unui uns al Domnului.

Saul rămâne astfel prototipul omului credincios, ales de Dumnezeu pentru poporul său, dar care cade uşor în compromisuri umane datorită mentalităţii pragmatice. Încrederea în Dumnezeu şi ascultarea voinţei sale sunt mai preţioase în ochii Domnului decât rezultatele "pozitive" ce pot fi obţinute prin neascultare şi autosuficienţă.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă