SFÂNTA SCRIPTURĂ

Samuel, între Dumnezeu şi oameni

"Şemu-El", reluat în greacă şi latină cu "Samuel", este un nume teofor, cu desemnarea numelui divin "-El". Rămâne neclară derivaţia "Şemu". Explicaţiile date în 1Sam 1,20 se bazează pe o etimologie populară: "implorat de la Domnul" dar aceasta este valabilă nu atât pentru Samuel ci mai mult pentru "Şa-ul" (Saul) datorită verbului "şa'al", a implora.

Rolul lui Samuel în istoria biblică

Samuel este la cumpăna dintre două epoci. Ca "judecător", activitatea lui cade încă în perioada judecătorilor care se apropie de sfârşit, ca "artizan al monarhiei", numindu-l pe Saul la conducerea celor 12 triburi, a inaugurat o nouă fază în istoria Israelului, epoca regilor.

În Biblie, o epocă importantă este deseori introdusă de istoria copilăriei unei figuri dominante. Astfel, la începutul epocii patriarhilor, avem naşterea lui Isac, la fel, începutul istoriei poporului, este marcată de naşterea lui Moise. Şi epoca regilor este introdusă de povestirea naşterii lui Samuel. Este vorba în toate cazurile de povestirea unei naşterii miraculoase şi a salvării copilului din pericole de moarte. Povestea naşterii lui Samuel se încadrează în seria acelor povestiri în care femeia, care a rămas sterilă timp de multă vreme, în cele din urmă zămisleşte şi dă naştere unui copil (este un motiv constant în Sf. Scriptură, de la naşterea lui Isac la naşterea lui Ioan Botezătorul). Importanţa naşterii lui Samuel pentru Israel este evidenţiată şi de faptul că pe buzele mamei sale Ana, este aşezată o cântare de laudă (1 Sam 2,1-10), folosită ulterior ca model pentru cântarea Magnificat, cântul de mulţumire al Sf. Fecioare Maria (Lc 1,46-55). Scopul povestirii copilăriei lui Samuel este de a scoate în relief rolul acestui personaj ca ales de Dumnezeu şi destinatar al harului său, cu alte cuvinte, să întemeieze activitatea lui profetică.

Profilul istoric

Omul care a marcat drumul lui Israel în mod atât de decisiv s-a născut în prima jumătate a secolului XI î.C. la Rama, pe munţii lui Efraim (numită şi Ramataim, pentru a se deosebi de Rama din teritoriile lui Beniamin, cunoscută în Noul Tetament ca Arimatea, cf Mt 27,57 şi In 19,38). Tatăl lui Samuel, Elcana, a cărei genealogie este prezentată până la al treilea străbun, ca dovadă a originii lui de prestigiu, avea două soţii: Penina, care îi dăduse şase fii şi Ana, cea mai iubită dar sterilă. Pentru a scăpa de înţepăturile Peninei şi să pună capăt la ruşinea sterilităţii, Ana merge în pelerinaj la Silo şi imploră cu ardoare un fiu, care din recunoştinţă promite să-l încredinţeze sanctuarului ca să fie consacrat. Dumnezeu o ascultă şi îi dăruieşte un băiat: femeia îl numeşte, de aceea, Samuel pentru că îşi zicea: "L-am implorat de la Domnul" (1 Sam 1,20).

După ce l-a înţărcat (potrivit 2Mac 7,27 un copil putea fi alăptat până la trei ani), Ana îl duce la Silo şi după ce a adus jertfa prescrisă, îl încredinţează grijilor preotului Eli. La Silo (la nord de Bet-El, la jumătatea drumului dintre actualele Ramalah şi Nablus) se afla atunci Arca legământului, păstrată în sanctuarul lui Jahve. În acest important loc de cult, Eli şi cei doi fii ai lui Ofni şi Finees, erau slujitorii cultului. Dar cei doi fii erau nechibzuiţi şi cu aviditate şi aroganţă, se îmbogăţeau din ofertele oamenilor şi profanau oficiul sacru pe care-l acopereau cu nelegiuirile lor. Cu atât mai luminoasă apare, pe acest fundal obscur, figura tânărului şi inocentului Samuel, care purtând un efod de in ca veşmânt liturgic, slujea la altar plin de zel şi entuziasm. În fiecare an, părinţii mergeau în pelerinaj la sanctuar şi mama lui Samuel îi duce o hăinuţă nouă, pe măsura ritmului lui de creştere. Întru cât Samuel a fost dăruit în întregime Domnului, Ana, cândva sterilă, a fost binecuvântată cu alţi cinci copii. "În ce-l priveşte pe tânărul Samuel, el creştea în statură şi bunătate înaintea Domnului şi a oamenilor" (1 Sam 2,26). Aşa cum cântarea de gratitudine a Anei a folosit ca model pentru Magnificat, la fel evanghelistul Luca se foloseşte, nu întâmplător, şi de aceste cuvinte pentru a caracteriza copilăria lui Isus (cf Lc 2,52). Pentru el, tânărul Samuel, consacrat în slujirea Domnului încă din fragedă pruncie, este model al lui Isus Cristos, şi el familiar în templul Domnului (Lc 2,49).

Pentru că lipseau figurile capilor religioşi, în acel timp viziunile şi cuvintele divine erau rare. Când Dumnezeu l-a chemat pe Samuel în sanctuar, în timp ce tânărul dormea, acesta credea că a fost chemat de Eli şi a alergat la el. Aceeaşi chemare s-a repetat de trei ori. Eli, atunci, şi-a dat seama că Dumnezeu vrea să vorbească cu Samuel şi tânărului inexpert i-a dat sfaturi în privinţa comportamentului de adoptat în asemenea situaţii. Când Dumnezeu l-a chemat a patra oară, Samuel răspunde: "Vorbeşte, Doamne, că robul tău ascultă" (1 Sam 3,10). Dumnezeu i-a comunicat atunci că a luat hotărârea de a pune în act ameninţările sale şi de a nimica casa lui Eli. Preot, Profet şi lider politic

După renunţarea la casa lui Eli, adevăratul preot a devenit acum Samuel. Graţie revelaţiilor care-i erau comunicate, unifica în sine preoţia şi profeţia. În acest fel a devenit şeful spiritual al triburilor israelitice şi mai târziu, în calitate de judecător, şi liderul lor politic. Sub acest aspect, a fost un al doilea Moise şi pentru că a unificat în sine cele trei mandate şi oficii ale lui lui Mesia, preot, profet şi rege (judecător), Luca l-a considerat pe bună dreptate precursor al lui Isus Cristos.

Samuel a început între timp rolul său de judecător, administrând justiţia în Israel. Pentru că în acel timp sărăcia poporului a fost cauzată sistematic de propriile vinovăţii, Samuel a văzut şi în asuprirea filistenilor o pedeapsă divină pentru îndepărtarea de credinţă şi depravarea comportamentului. A îndemnat Israelul să se întoarcă la Domnul din toată inima şi să nimicească zeii străini, Astartele şi Baalim. Apoi, a strâns poporul la Miţpa pentru o mare celebrarea penitenţială şi în virtutea funcţiei sale de preot, a pronunţat o rugăciune de mijlocire (în Ier 15,1 el este prezentat ca marele intermediar al Israelului, alături de Moise). Prin rugăciune, Samuel a devenit salvatorul Israelului. La implorarea sa, Jahve a răspuns intervenind în mod miraculos şi hotărând victoria de partea Israelului; a lovit pe filisteni cu un uragan de proporţii care i-a înspăimântat pe duşmani atât de tare încât au fost nimiciţi fără să opună rezistenţă. În amintirea acestei victorii decisive, Samuel a înălţat între Miţpa şi Şena un stâlp de aducere aminte pe care l-a numit "Eben-Ezer", "Piatra de ajutor", spunând: "Până aici Domnul ne-a ajutat" (1 Sam 7,12). Cât a mai trăit Samuel, filistenii n-au mai călcat pe teritoriul Israelului.

Samuel era respectat de toţi şi prin activitatea lui de judecător a promovat cauza păcii în interiorul Israelului. Faptul că şi-a desfăşurat atribuţiile în trei mari sanctuare (în sudul munţilor Efraim) şi că la locul reşedinţei sale a ridicat un altar, arată că el considera propria activitate de judecător ca pe o însărcinare sacră de care trebuia să dea cont lui Dumnezeu.

Ajuns de acum bătrân, Samuel a numit judecători în Israel şi adjuncţi ai lui pe cei doi fii Ioel şi Abia, care îşi îndeplineau funcţiile în sanctuarul din sudul ţării, la Beer-Sheba. Pentru că spre deosebire de tatăl lor, aceştia erau corupţi şi nedrepţi, bătrânii poporului i-au cerut lui Samuel să stabilească peste ei un rege, după cum erau organizate toate celelalte popoare.

Originea şi problema monarhiei în Israel

Relatarea privind naşterea monarhiei în Israel (1Sam 8-12) nu este o dare de seamă contemporană faptelor descrise, credibilă sub aspect istoric, ci mai curând îmbinarea unor tradiţii de factură legendară, în contrast între ele şi numai în parte complementare, la care s-au adăugat reflecţii despre natura şi valoarea monarhiei. În această cunună de texte, atât de complexă pe planul istoriei tradiţiilor şi la nivel literar, se pot deosebi trei tradiţii despre originea monarhiei (9,1-10,16; 10,17-27 şi 11,1-15). În plus, trebuie notat că aceste texte vorbesc despre monarhie în parte la modul pozitiv, altă dată în termeni negativi, drept care sunt împărţite în texte favorabile monarhiei şi texte contrare acesteia.

Căutarea unui om pe placul lui Dumnezeu

Monarhia avea să se dovedească o pedeapsă pentru carenţele poporului ales. Dar Jahve l-a mulţumit, cu toate acestea, pe poporul imprevizibil şi îndărătnic, insistând pe lângă Samuel: "Ascultă glasul lor şi dă-le un rege" (1 Sam 8,22).

La puţin timp după aceasta, Samuel îl întâlneşte din întâmplare pe omul ales de Dumnezeu ca să fie rege. Era Saul, fiul lui Chiş, din tribul lui Beniamin, care străbătea întreaga regiune în căutarea măgăriţelor pierdute ale tătălui său şi a ajuns astfel la Rama.

Pentru teologia deuteronomistă, în care se răsfrâng străvechile experienţe negative ale monarhiei, întreaga perioadă a regilor a fost un drum greşit încă de la început. În contrast cu modul de comportare nu rareori funest al regilor, ultimul judecător, Samuel a fost un om drept şi administrator înţelept al justiţiei, incorupt şi incoruptibil, căruia nimic nu i se putea reproşa (12,3). Cerinţa poporului de a avea un rege, a fost interpretată de autorul deuteronomist ca un semn de neîncredere în puterea şi voinţa salvatoare a lui Dumnezeu. În timp de mizerie, încrederea în Jahve a devenit încredere în propria putere. Numai fidelitatea şi ascultarea faţă de legea lui Jahve, ar fi putut împiedica trădările monarhiei. Dar chiar primul rege a încălcat poruncile Domnului şi Samuel a trebuit să anunţe renunţarea la acest rege şi retragerea oricărui sprijin.

Infidelitatea regelui

Ciocnirea dintre Samuel şi Saul la sanctuarul din Galgala este prezentată de două ori (1 Sam 13 şi 15). Prima tradiţie face legătură cu războiaele împotriva filistenilor, a doua, face referinţă la campania militară împotriva amaleciţilor. Saul, prin neascultare, nu mai era regele după inima lui Dumnezeu (1 Sam 15,1-35). A doua zi după biruinţa asupra amaleciţilor, Samuel a trebuit să-i comunice lui Saul cuvintele amare: "Oare îi plac Domnului arderile de tot şi jertfele la fel ca ascultarea de voinţa sa? Iată, ascultarea este mai bună decât jertfele şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi el te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel" (1Sam 15,22-23). Saul l-a implorat pe Samuel să-i rămână alături pe drumul întoarcerii la Domnul ia profetului care începuse să se îndepărteze, Saul i-a apucat poala hainei şi aceasta s-a rupt. Samuel i-a spus: "Domnul a rupt astăzi regatul de la tine şi l-a dat altuia mai bun ca tine". Gestul, de fapt, simboliza şi ruptura dintre cei doi, chiar dacă după acest episod, îi întâlnim din nou împreună la Galgala, rugându-se unul lângă celălalt. După ce a împlinit el însuşi judecata divină asupra amaleciţilor, Samuel se va separa definitiv de Saul, continuând să sufere pentru faptul că Domnul l-a lepădat pe Saul.

Căderea primului rege: motivul şi urmările

Dumnezeu însă îi porunceşte să nu sufere din cauza lui Saul ci să meargă la Betleem ca să ungă rege pe unul din fiii lui Iese. La Betleem, Samuel îl vede pe Eliab, un tânăr viguros, şi crede că acesta este noul rege. Dar Jahve îl avertizează să nu se lase impresionat de aparenţele externe: Dumnezeu, de fapt, nu priveşte la ceea ce se uită omul. Omul vede aparenţa, dar Domnul vede inima (1 Sam 16,7). Dintre fiii pe care Iese îi cheamă, niciunul nu este alesul Domnului. La sfârşit, trimite să-l cheme pe cel mai mic, pe David, care era la păscut oile. La porunca Domnului, David este uns rege în faţa fraţilor săi. În acest fel, Spiritul Domnului care se îndepărtase de Saul, a trecut la David. Pentru acesta, începe un urcuş de nestăvilit şi minunat, care l-a împins pe Saul în cea mai profundă deprimare, la ură şi brutalitate.

Samuel, figura carismatică a liderului înţelept

Protagonist neînfricat şi necontrastat, Samuel nu se mai prezintă în public: menirea lui s-a împlinit. Figură carismatică, el însuşi pionul central al politicii, acreditat de Dumnezeu şi de oameni să ungă regi şi să-i destituie, Samuel a dat un exemplu în privinţa retragerii din viaţa publică. Calmul conştiinţei împăcate, izvorât din lucrul bine făcut până la capăt, i-a dat puterea de a-şi redimensiona rolul atunci când a considerat că momentul este matur. Elogiul pe care i-l aduce cartea lui Ben Sirah (46,22) poate fi un program de viaţă în orice epocă pentru slujitorii binelui comun. Samuel - se spune în cartea amintită - înainte de vremea adormirii sale a mărturisit înaintea Domnului: ‚nici bani, nici încălţăminte n-am luat de la nimeni'. Şi nimeni nu a găsit un motiv să-l contrazică. Cel care a uns primii regi ai poporului ales, va muri în modestia locuinţei sale de la Rama, unde a fost plâns şi înmormântat de întregul Israel (1 Sam 25,1).

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă