SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 99, 28.09.2005
Mărturia apostolilor la Ierusalim (cf. Fap 2,1-6,7) (IV)
Viaţa concretă a Bisericii creştine primare (cf. Fap 4,36-6,7)

Sfântul Luca îşi continuă prezentarea scrieri sale cu viaţa concretă a Bisericii creştine din Ierusalim, viaţă ce cuprinde atât părţi pozitive (mărturia plină de curaj a apostolilor în faţa autorităţilor religioase iudaice, generozitatea fraţilor în împărţirea bunurilor spirituale şi materiale), cât şi momente de slăbiciune (episodul cu Anania şi Safira, neînţelegerile ivite la mesele comune etc.). Cu toate acestea, autorul sacru doreşte să le prezinte, deoarece ele sunt modul autentic de a identifica, în noua comunitate în formare, tot ceea ce este adevărat şi bun şi modul prin care ea trebuie să devină martorul credincios şi păstrătoarea tezaurului primit de la Dumnezeu: pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi transmiterea veştii mântuirii omenirii, adică transmiterea kerygmei.

Sfârşitul celui de al patrulea capitol, cel de al cincilea şi începutul celui de al şaselea cuprind mai multe pericope scripturistice ce surprind diferite ipostaze şi evenimente din Biserica primară: cele două exemple ale comunităţii - generozitatea lui Iosif, numit şi Barnaba şi înşelăciunea lui Anania şi Safira - (cf. Fap 4,36-5,11), minuni săvârşite de apostoli (cf. Fap 5,12-16), arestarea şi eliberarea apostolilor (cf. Fap 5,17-42), alegerea celor şapte diaconi (cf. Fap 6,1-7).

Drept confirmare a cadrului ideal relatat cu puţin înainte (cf. Fap 4,32-35) cu privire la împărţirea bunurilor materiale în prima comunitate din Ierusalim, sfântul Luca relatează gestul exemplar al lui Barnaba, care se opune ipocriziei celor doi soţi, Anania şi Safira (cf. Fap 4,36-5,11). Barnaba era o personalitate de marcă a comunităţii din Antiohia şi animatorul primei misiuni la păgâni (cf. Fap 11,25-26; 13,1-3). Sfântul Luca ni-l prezintă sub numele său iudaic, Iosif, dar el este numit de către apostol Barnaba care înseamnă "omul exortării". Cu toată probabilitatea el putea fi unul dintre acei iudei pioşi care şi-au stabilit locuinţa la Ierusalim în aşteptarea venirii timpurilor mesianice. Entuziasmul său la adeziunea noii comunităţi de discipoli ai lui Isus Cristos se concretizează în decizia de a vinde proprietatea sa şi de a dona banii obţinuţi din vânzare la dispoziţia celor săraci. Amintirea acestui gest, legat de numele acestui discipol de prim plan, s-a păstrat pentru comunitate ca un exemplu de fraternitate creştină care se realizează şi prin împărţirea bunurilor materiale. Acestui fapt i se opune comportamentul soţilor Anania şi Safira care devin protagoniştii începutului celui de al cincilea capitol al cărţii Faptele Apostolilor: acest episod demonstrează o primă latură obscură a vieţii comunitare creştine. Povestirea are nuanţe dramatice, deoarece în aceste rânduri se găseşte comportamentul oamenilor care nu doresc să ducă până la capăt preceptele vieţii creştine şi încearcă să-l înşele pe Dumnezeu şi să-i înşele pe oameni. Dincolo de faptul în sine, motivul teologic al pericopei este foarte bine scos în evidenţă de către cuvintele sfântului Petru: în păcatul celor doi creştini nu se găseşte numai un pic de vanitate sau o minciună, ci un afront şi un atentat împotriva sfinţeniei şi integrităţii creştine care îşi găseşte rădăcinile în Duhul Sfânt. De aceea, creştinii au văzut în judecata şi în sfârşitul celor doi soţi faptul că nu poţi fi duplicitar în faţa lui Dumnezeu.

Minunile înfăptuite de apostoli, precum şi creşterea comunităţii creştine, fac obiectul celei de a doua pericope scripturistice din acest fragment (cf. Fap 5,12-16). De fapt, sfântul Luca doreşte să prezinte nu atât nişte fapte extraordinare, aşa cum sunt vindecările, ci le reciteşte în cheie teologică: umbra care-i acoperă pe oamenii bolnavi şi care ulterior sunt vindecaţi reprezintă puterea mântuitoare, prezenţa lui Dumnezeu care protejează şi eliberează poporul său de orice durere. În linii mari ne putem spune că atitudinea apostolilor are în sine şi se identifică, în sens teologic, cu proiectul şi stilul lui Dumnezeu care, prin Fiul său, vindeca şi mântuia omul.

Această lungă pericopă scripturistică ne vorbeşte, prin cuvinte şi printr-o structură bine formulate, despre arestarea şi eliberarea apostolilor (cf. Fap 5,17-42). Materialul narativ ne oferă trei momente principale în care se desfăşoară acţiunea: arestarea şi eliberarea miraculoasă a apostolilor din partea îngerului Domnului, a doua arestare şi interogatoriul apostolilor în faţa Sinedriului, intervenţia lui Gamaliel şi eliberarea apostolilor. Aşadar, întreaga acţiune urmează o pantă dramatică şi este dezvoltată cu un anumit gust pentru situaţiile neaşteptate şi surprinzătoare. Din relatarea faptelor înţelegem că apostolii învaţă despre Isus Cristos mort şi înviat, iar în acest context, Sinedriul îi interoghează şi le interzice acest lucru. Însă ceea ce îi contrariază este faptul că apostolii, după ce au fost închişi şi eliberaţi în mod miraculos, reiau activitatea lor de predicare. Dacă privim cu atenţie, ne putem da seama de noutatea mesajului mântuitor şi de schimbarea autorităţii religioase din două fapte inedite: închisoarea este goală, cu toate că a fost păzită cu scrupulozitate şi că imputaţii în loc să se ascundă pentru a nu fi prinşi a doua oară, învaţă poporul în templu! Prin această incompetenţă, autoritatea supremă iudaică se prezintă ca o instituţie destabilizată şi incapabilă să gestioneze noua situaţie concretă; de fapt, este vorba despre revelarea în istorie a noii libertăţi de acţiune a apostolilor, libertate oferită de Isus Cristos cel înviat. Adevăratul centru al pericopei este conflictul dintre apostoli şi Sinedriul legat de numele pe care aceştia îi propovăduiesc: Isus. Drept răspuns, sfântul Petru le transmite kerygma, adică le anunţă moartea şi învierea lui Isus Cristos. Intervenţia lui Gamaliel, maestru înţelept şi echilibrat, exprimă în termeni expliciţi semnificaţia profundă şi teologică a Bisericii creştine. În temeiul principiului toleranţei religioase, Gamaliel aminteşte Sinedriului că ceea ce este de la om se va destrăma, dar ceea ce este de la Dumnezeu va dăinui. Datorită acestei intervenţii apostolii sunt eliberaţi şi pot să-şi continue misiunea de evanghelizare în Ierusalim. Însă nu pentru mult timp...

Începutul celui de al şaselea capitol reprezintă o întorsătură importantă în dezvoltarea istorică a primei comunităţi creştine: alegerea celor şapte diaconi (cf. Fap 6,1-7). În această pericopă pentru prima dată, cei care au aderat la comunitatea creştină sunt numiţi de către sfântul Luca "discipoli", pentru prima dată este menţionat atât un grup de iudeo-creştini de limbă şi cultură greacă, cât şi un grup de origine palestiniană care folosea drept limbă maternă limba aramaică. Pentru a dezamorsa conflictul apărut între aceste două tendinţe ale comunităţii, apostolii propun numirea unor diaconi, adică, anumiţi fraţi care să-i ajute în activitatea zilnică şi la slujire. Întreaga desfăşurare a pericopei ne explică faptul că mărirea comunităţii creştine şi noua situaţie din interiorul comunităţii din Ierusalim au condus la intervenţia celor doisprezece apostoli şi la convocarea adunării credincioşilor pentru rezolvarea tensiunilor apărute. Drept urmare, s-a decis alegerea celor şapte diaconi, oameni plini de duhul lui Dumnezeu şi de înţelepciune divină, cărora li se prezintă numele şi obligaţiile zilnice. Toate acestea sunt pentru creşterea întregii comunităţi şi spre pacea necesară dezvoltării sale.

Cu siguranţă că pentru familia creştină am putea descoperi multe şi interesante piste de reflecţie din pericopele mai sus amintite; totuşi, este necesar să amintim faptul că acolo unde este adevăr, sinceritate, respect şi dialog toate eventualele situaţii problematice care pot apărea se rezolvă în spirit strict creştin. Desigur că nu de puţine ori găsim anumite persoane care să întindă curse membrilor familiei, să-i ducă în eroare şi în confuzie, însă dacă există dialog, dacă se recunoaşte greşeala, se poate înainta şi se poate revizui întreaga situaţie concretă. Nu trebuie să ne ascundem în spatele unor cuvinte frumoase şi de multe ori înşelătoare, ci, cu mult curaj, trebuie să depăşim condiţia noastră umană precară spre a ne îndrepta spre frumuseţile vieţii trăite în unire cu Dumnezeu.

Familiaris consortium, 81:

"b. Unirile libere. Este vorba de uniri fără nici o legătură instituţională recunoscută public, nici civilă, nici religioasă. Acest fenomen, destul de frecvent, nu poate să nu atragă atenţia păstorilor sufleteşti, pentru că la baza lui sunt elemente foarte diferite între ele şi, lucrând cu grijă, s-ar putea limita numărul şi consecinţele.

Unii procedează astfel pentru că sunt constrânşi la aceasta de situaţii economice, culturale şi religioase grele, încât dacă s-ar căsători ar fi expuşi la daune, la pierderea unor avantaje economice, la discriminare şi altele. Alţii, invers, manifestă dispreţ, contestare faţă de căsătorie ori chiar faţă de societate, de familie, de ordinea socio-politică şi caută numai plăcerea trupească. Alţii, în sfârşit, sunt împinşi de ignoranţă şi sărăcie extremă, uneori condiţionate de situaţii de adevărată nedreptate, sau chiar din lipsă de maturitate psihologică, care îi face nesiguri şi temători de a încheia un legământ stabil şi definitiv. Sunt unele locuri unde obiceiurile tradiţionale admit căsătoria abia după o perioadă de locuire împreună şi după naşterea primului copil.

Oricare din aceste elemente pune în biserică probleme arzătoare de pastoraţie, din cauza urmărilor grave care decurg din ele, din punct de vedere religios şi moral, cum ar fi: pierderea simţului religios al căsătoriei, în lumina legământului lui Dumnezeu cu poporul său, lipsa harului sacramental; scandalul public; precum şi primejdiile sociale, cum ar fi distrugerea conceptului de familie, slăbirea simţului de fidelitate psihologică în sufletele copiilor şi întărirea egoismului.

Păstorii sufleteşti şi comunitatea eclezială se vor îngriji să cunoască aceste situaţii şi cauzele lor de la caz la caz. Se vor apropia de ei cu discreţie şi respect, străduindu-se cu răbdare să-i lumineze şi să-i corijeze cu dragoste, arătându-le dovada mărturiei de viaţă creştină care ar putea să-i pună pe drumul cel drept pentru regularizarea situaţiei lor. Mai ales se va face muncă de prevenire, cultivând sensul de fidelitate în toată acţiunea de educaţie morală şi religioasă a tinerilor, învăţându-i despre condiţiile şi structurile care favorizează această fidelitate, fără de care nu există libertate adevărată, ajutându-i să se maturizeze spiritual şi să înţeleagă bogata realitate umană şi supranaturală a căsătoriei - sacrament.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să insiste pe lângă factorii de autoritate publică, pentru ca, împotrivindu-se la aceste tendinţe de destrămare a societăţii şi dăunătoare pentru demnitatea, siguranţa şi bunăstarea cetăţenilor, să nu se subestimeze ori să se micşoreze valenţele instituţiei căsătoriei şi familiei. Şi fiindcă, în multe regiuni, din cauza structurilor social-economice nedrepte ori inadecvate, tinerii nu sunt apţi pentru a se căsători, societatea şi autorităţile publice să favorizeze căsătoria legitimă printr-o serie de intervenţii sociale şi politice, garantându-le salariul familiei, creând posibilităţi adecvate de muncă şi de viaţă" (FC 81).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.