SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 98, 21.09.2005
Mărturia apostolilor la Ierusalim (cf. Fap 2,1-6,7) (III)
Petru şi Ioan în faţa Sinedriului (cf. Fap 4,1-35)

Mărturia sfinţilor Petru şi Ioan în faţa Sinedriului, precum şi viaţa comunitară a primilor creştini sunt aspectele relatate de către sfântul Luca în cel de al patrulea capitol. De fapt, începând cu aceste pericope scripturistice, este descris acel conflict existenţial al Bisericii creştine din Ierusalim cu iudaismul oficial care va conduce la neînţelegere şi persecuţie. Sfântul Luca prezintă, în două atitudini diferite, reacţia la mesajul creştin: pe de o parte, reacţia închisă şi contradictorie a conducătorilor religioşi şi, pe de altă parte, disponibilitatea de primire a mesajului din partea poporului. Structura acestui pasaj scripturistic este următoarea: sfinţii Petru şi Ioan în faţa Sinedriului (cf. Fap 4,1-22), comunitatea creştină în rugăciune (cf. Fap 4,23-31), viaţa comunitară a primilor creştini (cf. Fap 4,32-35).

Scena arestării sfinţilor Petru şi Ioan şi prezentarea lor în faţa Sinedriului este dezvoltată în două secvenţe: arestarea lor, în mod spontan, în curtea templului, şi interogatoriul în faţa tribunalului suprem religios iudaic, Sinedriul din Ierusalim (cf. Fap 4,1-22). În timp ce vorbeau despre evenimentele petrecute la Ierusalim cu Isus Cristos şi prezentau proiectul mântuirii început de Fiul Omului, Petru şi Ioan sunt arestaţi şi întemniţaţi de către comandantul templului. Este demn de menţionat că datorită predicării cuvântului lui Dumnezeu, comunităţii creştine i se alătură cinci mii de suflete: din această relatare se poate observa cât de puternic este acest cuvânt şi cu câtă convingere l-au proclamat apostolii. Partea a doua a acestei pericope ne aduce în prim plan atitudinea sfinţilor Petru şi Ioan în faţa Sinedriului, atitudine care poate fi caracterizată drept una dezinvoltă şi plină de putere divină. Cei doi apostoli, surprinşi în templu comentând în faţa poporului vindecarea miraculoasă a paraliticului din naştere, se găsesc în faţa puterii iudaice iar punctul culminant al înfruntării dintre cele două "tabere" îl reprezintă discursul sfântului Petru. Întrebarea pusă de către Sinedriu este ocazia ideală pentru a prezenta vestea creştină esenţială, kerygma: Isus Cristos ucis de mai marii poporului a fost înviat de către Dumnezeu Tatăl. Mărturia spuselor apostolilor se găseşte tocmai în Sfintele Scripturi [1], deoarece semnificaţia cuvintelor Vechiului Testament îşi găsesc deplina realizare în persoana lui Isus Cristos. De fapt, numai în numele lui Isus Cristos se găseşte mântuirea omenirii şi unicul nume este cel al Fiului Omului mort şi înviat. În ciuda ameninţărilor, apostolii nu iau în seamă pericolul şi proclamă cu mult curaj şi cu libertate ceea ce au auzit şi au văzut, adică moartea şi învierea lui Isus Cristos.

Răspunsul dat de comunitatea creştină primei tentative de represiune este rugăciunea însoţită de prezenţa Duhului Sfânt (cf. Fap 4,23-31). În această situaţie de necesitate, prima comunitate creştină interpretează în cheie religioasă evenimentele prin care trece şi descoperă în rugăciune izvorul propriei libertăţi. Sfântul Luca notează un fapt emoţionant şi, în acelaşi timp, semnificativ: imediat după eliberarea lor, apostolii se duc să-i întâlnească şi să-i îmbărbăteze pe cei adunaţi în mica lor comunitate creştină. În acest loc nu este prezentă masa de credincioşi (cele cinci mii de persoane de curând primite în comunitate), ci micul nucleu de apropiaţi reunit într-un ambient intim. Discuţia ce urmează se preschimbă într-o rugăciune care exprimă încrederea şi speranţa unei comunităţi care experimentează persecuţia şi tocmai în această situaţie îşi descoperă propria identitate. Structura acestei rugăciuni creştine comunitare este modelată pe cea scripturistică a profetului Ezechiel, profet care trăieşte drama invaziei iminente a străinilor şi cucerirea Ierusalimului. Formulele folosite sunt preschimbări ale rugăciunilor psalmilor sau a limbajului liturgic din ambientul iudeo-elen. Impulsul rugăciunii este dat, ca de altfel în întreaga Sfântă Scriptură, de situaţia concretă, de realitatea evenimentelor care sunt interpretate la lumina cuvântului lui Dumnezeu, iar numai la sfârşit se găseşte invocaţia sau rugămintea care este urmarea logică a speranţei reînnoită în faţa lui Dumnezeu. O lectură sumară asupra acestei pericope ne indică anumite piste de aprofundare, însă noi ne vom limita numai la a le amintim: destinatarul rugăciunii care este Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu care dă sens faptelor, întreaga interpretare a cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos, o rugăciune pentru libertate şi, în cele din urmă, Duhul Sfânt care garantează şi fundamentează rugăciunea şi libertatea cerută.

Viaţa comunitară a primilor creştini este, de fapt, trecerea de la ideal la realitatea concretă a Bisericii creştine (cf. Fap 4,32-35). Structura acestei pericope încheie istoria originilor şi din dezvoltarea comunităţii din Ierusalim se pot extrage două învăţăminte: pe de o parte, imaginea vieţii interne în momentele sale ideale, pe de altă parte, confruntarea cu realitatea dură a opoziţiei iudaice. Însă în toate aceste evenimente cotidiene se întrezăreşte intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu, deoarece acolo unde idealul fraternităţii, în numele lui Isus Cristos, se clădeşte, acolo are loc o metamorfoză a sufletului, o schimbare de atitudine şi de comportament în favoarea celui de lângă tine.

Evenimentele expuse de către sfântul Luca în aceste pericope vorbesc de la sine despre importanţa pe care Biserica o dă curajului mărturisirii, în multe cazuri chiar cu preţul persecuţiei, Împărăţiei lui Dumnezeu şi mesajului mântuirii. Familia creştină este chemată încă o dată să-şi asume responsabilitatea transmiterii mesajului kerygmei în societatea în care trăieşte şi, în acelaşi timp, să-şi desăvârşească drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunea şi suportarea încercărilor vieţii sunt două elemente de bază în creşterea şi maturizarea vieţii creştine.

Familiaris consortium, 79-80:

"Sinodul episcopilor, în grija de a apăra familia în toate dimensiunile ei, nu numai în ceea ce priveşte religia, ci şi în ceea ce priveşte unele circumstanţe speciale, a luat în considerare câteva situaţii nereglementate din punct de vedere religios şi civil, situaţii care se răspândesc în zilele noastre chiar şi printre catolici, datorită schimbărilor rapide de cultură şi care vatămă profund societatea, a cărei celulă fundamentală este familia.

a. Căsătoria de experienţă

O primă situaţie anormală este aceea care se numeşte «căsătoria de experienţă», pe care în zilele noastre, mulţi ar voi să o justifice, atribuindu-i o oarecare valoare practică. Inadmisibilitatea acestei căsătorii o subliniază chiar raţiunea umană, care arată cât de puţin convingător este «a face experienţă» cu persoanele umane, a căror demnitate cere ca această exigenţă să ducă totdeauna numai la iubire şi dăruire totală fără limite, de timp sau de altă natură.

La rândul ei, biserica nu poate admite astfel de unire, pentru motive care derivă din credinţă. Pe de o parte, dăruirea trupului în raporturile sexuale este simbolul real al dăruirii întregii persoane şi asemenea dăruire, în economia harului, nu poate să actualizeze fără adevărata şi deplina dăruire de iubire dată de Cristos. De altă parte, apoi, căsătoria dintre doi botezaţi este simbolul real al unirii lui Cristos cu Biserica sa, unire nu temporală sau «ca experiment», ci ca o fidelitate veşnică; între doi botezaţi nu poate exista decât o căsătorie indisolubilă.

O astfel de căsătorie nu poate fi trăită dacă persoana umană, chiar din copilărie, nu este educată ca să domine, cu ajutorul harului lui Cristos, instinctul care începe să se manifeste şi să se instaleze alături de alte raporturi de iubire autentică şi la folosirea corectă a sexualităţii umane, în aşa fel încât să introducă persoana umană în plinătatea tainei lui Cristos, cu tot ce aparţine de complexul dimensiunii persoanei umane, inclusiv ceea ce ţine de propriul său trup.

Va fi nespus de folositor să se caute cauzele acestui fenomen, sub aspect psihologic şi sociologic, spre a găsi o terapie adecvată" (FC 79-80).

Notă

[1] La acest punct este necesar să facem o precizare: în termeni biblici, când vorbim despre Sfintele Scripturi, ne gândim la Vechiul Testament, când vorbim despre Sfânta Scriptură ne gândim la întreaga compoziţie scripturistică, atât Vechiul, cât şi Noul Testament.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.