SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 97, 14.09.2005
Mărturia apostolilor la Ierusalim (cf. Fap 2,1-6,7) (II)
Sfântul Petru şi vindecarea ologului din naştere (cf. Fap 3,1-26)

Capitolul al treilea din Faptele Apostolilor ne prezintă o vindecare înfăptuită de sfântul Petru la intrarea în templul din Ierusalim şi explicarea acestui fapt miraculos credincioşilor adunaţi la rugăciunea de seară. Cele două pericope care formează capitolul, sfântul Petru vindecă un olog din naştere (cf. Fap 3,1-10) şi discursul sfântului Petru în porticul lui Solomon (cf. Fap 3,11-26), reprezintă o alternanţă între dimensiunea spirituală şi dimensiunea teologică a evenimentelor. Atât minunea, cât şi discursul sfântului Pentru în faţa mulţimii se concentrează asupra temei mântuirii omului care vine prin intermediul credinţei în Isus Cristos. Mântuirea creştină vestită de sfântul Petru are un nume şi un chip concret: Isus din Nazaret, cel răstignit, constituit de către Dumnezeu, autorul şi începutul vieţii veşnice.

Episodul vindecării miraculoase a ologului din naştere la poarta templului, numită "Cea Frumoasă", este un exemplu însoţit de fapte şi gesturi concrete ce confirmă mărturia autoritară a apostolilor (cf. Fap 3,1-10). Protagonistul acestui act este sfântul Petru care, luând iniţiativa, vorbeşte în numele întregii comunităţi; chiar dacă sfântul Ioan îl însoţea, acesta nu spune nimic, ci întăreşte prin prezenţa sa cele afirmate de sfântul Petru şi-i oferă ceea ce nimeni nu putea să-i dea: vindecarea. Punctul central al întregii conversaţii este focalizat în jurul cuvintelor adresate de către sfântul Petru ologului: "În numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!" (Fap 3,6b). În jurul numelui lui Isus Cristos, un nume care dăruieşte mântuire şi vindecare oamenilor, se nasc multe întrebări la care nu poţi să răspunzi decât prin credinţă. Este demn de reţinut şi locul în care are loc vindecarea: templul. Petru şi Ioan se îndreptau către templu, la rugăciunea de seară, în momentul în care se sacrifica mielul, se ardea tămâia şi era dată binecuvântarea poporului. Tocmai aceste elemente esenţiale ale rugăciunii sunt întâlnite şi în vindecarea miraculoasă a acestui olog. Datorită stării lui, olog din naştere, era ca un miel înjunghiat, neputincios; înjosirea suferită datorită faptului că trebuia să ceară pomană îi provoca o mai intensă dorinţă de rugăciune care se ridica la Iahve, întocmai ca tămâia arsă pe altarul tămâierii, iar vindecarea sa se răsfrânge în strigătele de bucurie şi de binecuvântare adresate lui Dumnezeu. De fapt, sfântul Luca doreşte să-i atenţioneze pe cititorii săi că numai în numele lui Isus Cristos din Nazaret se poate obţine mântuirea, integritatea fizică şi libertatea interioară şi exterioară.

Discursul sfântului Petru în porticul lui Solomon se axează pe o temă centrală a întregii sale activităţi şi predicări: mântuirea omului vine numai prin intermediul lui Isus Cristos din Nazaret (cf. Fap 3,11-26). Acest al doilea discurs ţinut de către sfântul Petru iudeilor îi oferă ocazia de a relua discursul din ziua de Rusalii, însă într-o circumstanţă şi într-un ambient mult mai solemn: în templu, în porticul lui Solomon, locul în care se adunau iudeii să discute şi unde învăţau maeştri legii iudaice. Ca şi în discursul precedent, putem identifica patru niveluri: legătura dintre situaţia concretă (vindecarea ologului) şi mesajul pe care urma să-l transmită, proclamarea kerygmei în legătură cu moartea şi învierea lui Isus Cristos, argumentarea scripturistică şi apelul la convertire. Sfântul Petru se foloseşte de vindecarea ologului pentru a le demonstra iudeilor că el este un semn vizibil care conduce la acţiunea liberatoare a lui Dumnezeu şi, în acelaşi mod, cum există o istorie a fidelităţii între Iahve [1] şi Patriarhi tot astfel s-a manifestat şi fidelitatea dintre Dumnezeu şi "slujitorul" său credincios Isus din Nazaret. La acest punct al discursului intervine transmiterea mesajului kerygmatic al sfântului Petru care le explică faptul că deşi ei l-au renegat pe cel drept şi sfânt şi au preferat un ucigaş, Dumnezeu l-a înviat din morţi şi l-a înălţat ca Domn. De aceea, este necesară convertirea inimii, deoarece toţi aceia care vor să se mântuiască au acum posibilitatea să o facă. Apostolii, martori credincioşi ai lui Isus Cristos cel înviat, doresc să le indice calea de urmat pentru a-l urma pe principele vieţii, pe cel drept, pe cel sfânt, pe servitorul credincios al Tatălui. Singura alternativă a omului pentru a se mântui este de a crede în învierea lui Isus Cristos şi de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor.

Şi din acest capitol al cărţii Faptele Apostolilor putem extrage o imensitate de adevăruri pentru credinţa noastră, deoarece în situaţia acestui olog se găsesc toţi aceia care nu mai reuşesc să corespundă voinţei lui Dumnezeu. Păcatele personale şi comunitare ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne "paralizează" viaţa sufletească, însă harul şi puterea lui Isus Cristos cel înviat ne mântuiesc şi ne vindecă. Familia creştină trebuie să-şi ia angajamentul de a urma în toate pe Dumnezeu şi de a da o mărturie vie a dimensiunii spirituale a comunităţii din care face parte.

Familiaris consortium, 78:

"Numărul sporit al căsătoriilor între catolici şi alţi creştini botezaţi recere o atenţie pastorală deosebită în lumina orientărilor şi normelor conţinute în cele mai recente documente ale Sfântului Scaun şi ale conferinţelor episcopale, pentru a le aplica concret în diferite situaţii.

Soţii, care trăiesc în căsătorie mixtă, prezintă exigenţe speciale, care pot fi reduse la următoarele trei:

- În primul rând, trebuie avut în vedere obligaţiile părţii catolice care derivă din credinţă, în ceea ce priveşte libera exercitare a ei şi obligaţia care derivă din aceasta ca, după puterile proprii, să boteze şi să crească copiii în credinţa catolică.

- Trebuie avute în vedere greutăţile inerente, deosebite, în raporturile dintre bărbat şi femeie, în ceea ce priveşte libertatea religioasă, care poate fi violată prin presiuni nedrepte, pentru a obţine schimbarea convingerilor religioase ale celuilalt, precum şi diferitele obstacole puse direct în calea liberei manifestări a credinţei în practica religioasă.

- În ceea ce priveşte forma liturgică şi canonică a căsătoriei, Ordinariatele pot face uz de facultăţile pe care le au pentru diferite ocazii. Pentru tratarea acestor exigenţe speciale, trebuie observate următoarele:

- La pregătirea, ce se face pentru aceste cununii, va fi folosită orice cale raţională pentru a se înţelege doctrina catolică despre calitatea şi exigenţele căsătoriei, împreună cu asigurarea că în viitor nu se vor verifica presiunile şi piedicile despre care s-a vorbit mai sus;

- De cea mai mare importanţă este ca partea catolică să fie întărită în credinţă şi folosindu-se de aportul întregii comunităţi ecleziale, ajutată pozitiv ca să-şi înţeleagă misiunea şi practica credinţei, să devină torţă vie de mărturie a credinţei în sânul familiei unde merge, prin viaţa de toate zilele şi prin calitatea iubirii conjugale faţă de celălalt soţ şi faţă de copii.

Căsătoriile dintre catolici şi alţi creştini botezaţi, prin fizionomia lor specială, prezintă numeroase elemente care trebuie dezvoltate şi valorificate pentru valoarea lor însăşi ori pentru aportul pe care-l pot da mişcării ecumenice. Şi acest lucru este deosebit de important atunci când ambii soţi sunt statornici în practicarea obligaţiilor lor religioase. Botezul comun şi dinamismul harului oferă soţilor din aceste căsătorii baza şi motivele necesare pentru a-şi exprima unitatea în sfera valorilor morale şi spirituale.

Spre acest scop şi pentru a scoate în evidenţă importanţa ecumenică a căsătoriilor mixte, trăite deplin în credinţa celor doi soţi creştini, trebuie căutată, deşi nu este totdeauna uşor, o colaborare cordială între păstorii sufleteşti catolic şi cel necatolic, chiar de la începutul pregătirii căsătoriei şi a nunţii.

În ceea ce priveşte participarea soţului necatolic la împărtăşirea euharistică să se urmeze normele date de Secretariatul pentru unirea creştinilor.

În diferite părţi ale lumii se înregistrează azi, în număr crescând, căsătorii între catolici şi nebotezaţi. În multe cazuri soţul nebotezat profesează altă religie şi convingerile lui trebuie tratate cu respect, conform principiilor Declaraţiei «Nostra aetate» a Conciliului Vatican al II-lea, cu privire la relaţiile cu religiile necreştine; dar nu puţine sunt cazurile, mai ales în societatea secularizată, în care persoana nebotezată nu profesează nici o religie. Pentru aceste căsătorii, conferinţele episcopale şi fiecare episcop iau măsuri pastorale adecvate, pentru a garanta apărarea credinţei soţului catolic şi garantarea liberului exerciţiu al acestei credinţe, mai ales cât priveşte obligaţia de a boteza şi educa copiii în religia catolică.

Soţul catolic trebuie de asemenea susţinut, cu orice mijloc, pentru ca să ofere în sânul familiei o mărturie autentică de credinţă şi viaţa catolică" (FC 78).

Notă

[1] Iahve, numele dat lui Dumnezeu de către iudei în Vechiul Testament.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.