SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 96, 07.09.2005
Mărturia apostolilor la Ierusalim (cf. Fap 2,1-6,7) (I)
Coborârea Duhului Sfânt (cf. Fap 2,1-47)

Această pagină din Faptele Apostolilor reprezintă un program sau o platformă pentru întreaga operă lucană. Afirmaţia este întărită şi de faptul că autorul defineşte doi propulsori centrali ai experienţei creştine, două forţe care dau impuls dinamismului creştin: Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt din ziua Rusaliilor este forţa renovatoare şi unificantă a lui Dumnezeu care adună în jurul apostolilor, apostoli care reprezintă noul popor al lui Israel. Cuvântul lui Dumnezeu este exprimat prin discursul sfântului Petru care dă un sens creştin şi mântuitor fenomenelor care însoţesc puterea Duhului Sfânt, adică explică în ce constă darul Domnului Isus Cristos cel înviat, şi, în acelaşi timp, aduce la cunoştinţa ascultătorilor săi lucrarea transformatoare a lui Dumnezeu în conştiinţele lor şi îndreaptă către noua comunitate un mare număr de convertiţi. Acest capitol conţine următoarele pericope: coborârea Duhului Sfânt (cf. Fap 2,1-13), discursul sfântului Petru în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,14-36), primele convertiri (cf. Fap 2,37-41), prima comunitate creştină (cf. Fap 2,42-47).

Efuziunea Duhului Sfânt în sărbătoarea Rusaliilor împlineşte promisiunea lui Isus Cristos: "Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere..." (Fap 1,8) şi, în acelaşi timp, inaugurează oficial începutul Bisericii creştine (cf. Fap 2,1-13). Cei doisprezece apostoli, al căror număr simbolic fusese reconstruit prin alegerea lui Matia, împreună cu primul mic nucleu al comunităţii, sunt umpluţi de puterea Duhului Sfânt şi anunţă cu autoritate mântuirea oferită de Dumnezeu prin intermediul Fiului său Isus Cristos cel înviat. Scena zilei de Rusalii are o semnificaţie deosebită, deoarece cu efuziunea Duhului Sfânt se naşte comunitatea promisă de către profeţi şi de către Isus Cristos. Teofania sau manifestarea divină a Duhului Sfânt prin intermediul vântului sau a furtunii şi prin foc descrie primul efect al prezenţei sale şi prin vorbirea în alte limbi se preconizează şi se simbolizează universalitatea viitoarei comunităţi sau viitoarea Biserică creştină. Datorită nedumeririi celor care-i ascultă, intervenţia sfântului Petru este mai mult decât necesară.

În versetele 14-36, al celui de al doilea capitol al cărţii Faptele Apostolilor, sfântul Luca reproduce primul din cele trei discursuri misionare ale sfântului Petru, cărora, în cea de a doua parte a cărţii, îi corespund cele trei discursuri ale sfântului Paul. Discursul din ziua de Rusalii a sfântului Petru constituie un preludiu introductiv al întregii teologii conţinute de această lucrare lucană. Amplele citaţii ale Sfintelor Scripturi sunt un suport al dezvoltării teologice a temelor care au centrul lor în vestea creştină: Isus Cristos este Mesia glorificat de Dumnezeu Tatăl. La o privire panoramică a discursului sfântului Petru putem descoperi o structură articulată în două mari unităţi: interpretarea escatologică a evenimentului Rusaliilor şi vestea creştină a mântuirii sau kerygma[1]. Împlinirea promisiunilor Vechiului Testament, pe care o găsim în prima parte a discursului sfântului Petru, este o amplă citare a profetului Ioel în care se accentuează caracterul profetic al tuturor fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu. În a doua parte, noutatea mesajului său constă în faptul că Biserica creştină ce se naşte abundă de darul Duhului Sfânt, dar primit nu numai de profeţi, ci şi de toţi aceia care vor asculta glasul lui Dumnezeu şi mesajul kerygmei transmis prin apostoli. De fapt, toţi aceia care vor proclama că Isus Cristos este Domn şi Dumnezeu, fără nici o excepţie, vor face parte din noua comunitate de credinţă a lui Israel.

Drept consecinţă a discursului sfântului Petru, găsim primele convertiri (cf. Fap 2,37-41). Plecând de la monologul sfântului Petru, se ajunge la un dialog care are drept finalitate acceptarea kerygmei. Aceasta este însoţită de două sentimente: unul interior ("... au fost pătrunşi la inimă" [Fap 2,37]) şi altul exterior ("Aşadar, cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi" [Fap 2,41]). Părerea de rău ce i-a cuprins pe ascultători se transformă într-un itinerar de credinţă, deoarece, odată cu admiterea greşelii comise, începe parcursul catehumenului: convertirea, botezul, iertarea păcatelor, darul Duhului Sfânt şi membru al comunităţii creştine.

Viaţa primei comunităţi creştine este marcată de câteva elemente de bază: mărturia apostolilor prin învăţătură, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin minunile şi semnele exterioare, prin frângerea pâinii (Euharistia, care devine centrul de unitate şi de credinţă), prin bunurile în comun şi prin rugăciunea asiduă. Aceste caracteristici ale comunităţii primare creştine sunt fundamente ale formării Bisericii lui Isus Cristos şi modalităţi de unire şi urmare ale lui Dumnezeu. Tocmai datorită acestui mod de viaţă, Biserica se bucura de linişte şi trecere în faţa poporului şi iniţiativa apostolilor, din poruncă divină, făcea ca numărul credincioşilor să crească spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

Importanţa Duhului Sfânt pentru viaţa fiecărui creştin este crucială, deoarece el este Mângâietorul trimis de Isus Cristos, prin puterea lui Dumnezeu Tatăl spre a consolida Biserica sa. Familia creştină devine autentică dacă ştie să apeleze la darurile Duhului Sfânt şi dacă va şti să se adune în jurul cuvântului lui Dumnezeu, a Euharistiei şi a rugăciunii.

Familiaris consortium, 77:

"O acţiune pastorală şi mai generoasă, inteligentă şi prudentă, după pilda bunului păstor, este cerută de acele familii care, adesea, independent de voinţa lor sau împinse de exigenţe de diferite naturi, se află în faţa unor situaţii dificile.

Pentru aceasta este necesar să se atragă atenţia asupra unor categorii speciale care, în majoritatea cazurilor, au nevoie, nu numai de asistenţă spirituală, ci de o acţiune mai energică asupra opiniilor publice şi asupra structurilor culturale, economice şi juridice, spre a elimina cauzele adânci ale neajunsurilor lor.

În acest sens, se pot enumera: familiile emigranţilor pentru lucru, familiile celor care sunt constrânşi la absenţe lungi din sânul familiei, cum ar fi cele ale militarilor, navigatorilor, ale călătorilor de orice fel, ale celor închişi, exilaţi, fugari şi altele. Tot în această categorie sunt incluse familiile celor care nu au casă, familiile incomplete, familiile celor handicapaţi sau drogaţi, ale celor alcoolici, familiile smulse din mediul lor cultural şi social, ori în primejdie de a pierde acest mediu prielnic. Cazuri speciale în această categorie sunt familiile victime ale discriminării politice sau pentru alte motive, familiile celor ce nu reuşesc să aibă uşor contact cu parohia, ori sunt victimele tratamentelor nedrepte pentru credinţă, familiile divizate ideologic, precum şi familiile cu soţi minori, ori familiile bătrânilor, care sunt silite să trăiască în singurătate şi fără mijloace adecvate pentru susţinere. Chiar familiile care trăiesc în marile oraşe sunt practic exilate.

Familiile emigranţilor. Fiind vorba mai ales de muncitori şi oameni de la ţară, în toate locurile, ei trebuie să se afle în Biserică în patria lor. Aceasta este datoria înnăscută a Bisericii, fiind semnul unităţii în diversitate. Pe cât este posibil, aceştia trebuie să fie asistaţi de preoţi după ritualul şi limba lor. Biserica trebuie să facă apel la conştiinţa publică şi la toate forurile sociale, economice şi politice, pentru ca acestor muncitori să li se ofere locuri de muncă în regiunea şi patria lor, să li se plătească un salariu just, familiile să se păstreze unite, să li se respecte identitatea culturală, să fie tratate ca şi celelalte familii, iar copiilor lor să li se dea aceleaşi drepturi la formarea profesională şi exercitarea profesiunilor, precum şi la dreptul de a poseda terenul necesar pentru muncă şi trai.

Familiile divizate din punct de vedere ideologic. O problemă dificilă este aceea a familiilor divizate ideologic. Acest caz cere o pastoraţie specială. Mai înainte de toate, preoţii trebuie să păstreze cu discreţie un contact permanent cu aceste familii. Cei care cred trebuie să fie întăriţi în credinţa lor şi susţinuţi pentru practica vieţii creştine. În asemenea cazuri, chiar dacă partea catolică nu cedează la principiile şi legea ei, ea trebuie să întreţină un dialog viu cu celălalt soţ. Raporturile de iubire şi respect trebuie sporite, cu speranţă fermă de a menţine unitatea familiei. Depinde mult de raporturile dintre părinţi şi copii. Ideologiile străine de credinţă pot de altfel să stimuleze pe membrii credincioşi ai familiei să crească în credinţă şi în mărturisirea iubirii.

Alte situaţii grele, în care familia are nevoie de ajutor din partea comunităţii ecleziale şi a păstorilor ei, pot să mai fie: copii nestatornici, recalcitranţi şi contestatari; căsătoria tinerilor plecaţi din familie; neînţelegerea sau lipsa de iubire din partea persoanelor dragi; părăsirea soţului ori moartea unuia dintre soţi, care deschide trista experienţă a văduviei, precum şi moartea unei persoane dragi din familie, fapt care trunchiază adânc nucleul de bază al familiei.

Biserica nu poate trece cu vederea o stare specială: bătrâneţea, cu tot angrenajul de fenomene pozitive şi negative pe care le comportă. În sens pozitiv, la bătrâni se poate nota posibila sporire a iubirii conjugale, mereu tot mai purificată şi înnobilată de fidelitatea căsătorească lungă şi neîntreruptă; apoi forme noi de a pune în slujirea altora într-o formă nouă, bunătatea şi înţelepciunea acumulată de-a lungul anilor, precum şi încă multe alte energii rămase disponibile. Ca semne negative ale bătrânilor se pot nota: singurătatea apăsătoare, singurătate mai mult morală decât fizică, provocată de eventuala părăsire sau slăbire a atenţiei din partea copiilor ori rudelor, suferinţele cauzate de boli; un progresiv declin al puterilor; umilinţa de a te vedea că depinzi de alţii, amărăciunea de a te vedea povară pentru cei care te iubesc, amărăciune care sporeşte mereu cu trecerea anilor.

Aceste situaţii, aşa cum au subliniat părinţii sinodali, pot mai uşor şi trebuie să poată să-i facă pe cei în cauză să înţeleagă şi să trăiască acele aspecte ale spiritualităţii matrimoniale şi familiale, ducând pe cei interesaţi să se inspire din valoarea Crucii şi Învierii lui Cristos, izvor de sfinţire şi adâncă lecţie în viaţa zilnică, în marea perspectivă a realităţilor escatologice ale vieţii veşnice.

În aceste situaţii nu trebuie părăsită rugăciunea, izvorul luminii şi forţa care alimentează speranţa creştină" (FC 77).

Notă

[1] În înţelesul Sfintei Scripturi, termenul de "kerygma" reprezintă vestea pătimirii, morţii şi învierii lui Isus Cristos.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.