SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 95, 31.08.2005
Aşteptarea Duhului Sfânt (cf. Fap 1,12-26)

Între înălţarea lui Isus Cristos la cer şi coborârea Duhului Sfânt, sfântul Luca pregăteşte pe cititorii săi cu privire la viitoarele evenimente ale Bisericii şi, de aceea, le propune creştinilor idealul comunităţii care era adunată în jurul nucleului istoric al apostolilor. Două mici pericope ne vorbesc despre acest fapt: situaţia comunităţii apostolilor (cf. Fap 1,12-14) şi alegerea apostolului Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul (cf. Fap 1,15-26).

După ce s-au coborât pe de Muntele Măslinilor, locul de care sunt legate speranţa şi aspiraţiile poporului lui Israel, sfântul Luca ne prezintă componenţa comunităţii creştine primare: apostolii, femeile pioase, Sfânta Fecioară Maria şi fraţii lui Isus Cristos (cf. Fap 1,12-14). Această comunitate incipientă avea drept preocupare primordială rugăciunea, deoarece ea devenea liantul şi punctul de sprijin în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt. Ceea ce este important pentru a înţelege această relatare a sfântului Luca este faptul că această comunitate mică aşteaptă în concordie şi în rugăciune pe Duhul Sfânt şi că ea reprezintă, în miniatură, noul popor al lui Dumnezeu, fără discriminări şi fără privilegii. Toţi fac parte din această comunitate: apostolii, cei dintâi care au fost dintotdeauna împreună cu Isus Cristos, femeile pioase, care l-au însoţit în întreaga sa activitate, mama sa şi rudele sale. Se poate observa aici foarte bine că atât gradul de rudenie, cât şi rolul social sau legăturile culturale trec pe plan secundar. Un nou principiu de unitate îşi face loc în acest grup de persoane: adeziunea la Isus Cristos, Domnul înviat, şi la proiectul său de viaţă veşnică şi de mântuire. Dinamismul Duhului Sfânt care va fi insuflat asupra acestui grup la Rusalii va face să se răspândească această putere de coeziune dincolo de micul ambient al cenaclului de rugăciune în care se găsesc momentan.

În timpul de aşteptare dintre înălţarea la cer a lui Isus Cristos şi coborârea Duhului Sfânt, sfântul Luca interpune episodul înlocuirii lui Iuda Iscarioteanul (cf. Fap 1,15-26). Acest eveniment îi oferă posibilitatea de a prezenta cititorilor săi care este teologia şi care este rolul apostolilor în formarea noii comunităţi de credinţă. De fapt, dacă se priveşte cu atenţie la această pericopă, punctul central al intervenţiei sfântului Petru este axat tocmai pe definirea apostolului şi al misiunii sale speciale care devine garantul tradiţiei istorice a lui Isus Cristos şi martor al învierii sale. Modalitatea alegerii noului membru al colegiului apostolilor este subordonată intenţiei primare, adică aceea de a duce mai departe îndemnul lui Isus Cristos, ca mesajul mântuirii să ajungă până la marginile lumii. Faptul că recompunerea grupului apostolilor era necesară şi că ea corespundea proiectului divin ne este garantat de intervenţia sfântului Petru, una din multe alte intervenţii decisive ulterioare, care, folosindu-se de Sfintele Scripturi, ne indică iniţiativa divină a acestui demers. Alegerea lui Matia ca membru al colegiului celor doisprezece apostoli nu este o simplă decizie umană, ci formează o componentă esenţială a viitoarei Biserici creştine. Condiţia centrală a aceluia care îi va succeda lui Iuda Iscarioteanul este aceea a mărturiei personale, însoţită de impunerea mâinilor şi de rugăciunea către Duhul Sfânt. Aprofundând această modalitate de alegere putem identifica două elemente: în primul rând, iniţiativa gratuită şi liberă a lui Dumnezeu care trebuie descoperită în experienţa actuală a comunităţii, trăită în viaţa noului popor al lui Dumnezeu; şi, în al doilea rând, responsabilitatea oamenilor atât ca persoane singulare, cât ca şi comunitate în luarea de decizii şi a face din aceste alegeri o progresie a propriei istorii, unde cuvântul lui Dumnezeu, adică planul său de mântuire, să se înscrie în continuitate.

Exemplul comunităţii apostolilor, înainte de coborârea Duhului Sfânt, este unul edificator, deoarece el confirmă faptul că acolo unde este spiritul rugăciunii, al unităţii şi al abandonării la proiectul lui Dumnezeu, acolo se găsesc şi toate dispoziţiile necesare creşterii. Familia creştină are nevoie de rugăciune şi de unitate, tocmai pentru că ea este o constructoare de noi valenţe într-o societate dispusă să piardă totul pentru comoditate şi senzaţii trecătoare.

Familiaris consortium, 76:

"Un cuvânt deosebit trebuie rezervat acestei categorii atât de importante a vieţii noastre. Este ştiut că instrumentele de comunicare socială, sub aspect afectiv şi intelectual, moral şi religios, influenţează, şi adesea în mod profund, mai ales pe tineri. Aşadar, aceste medii de informare pot avea influenţă binefăcătoare asupra vieţii şi moravurilor familiilor şi educaţiei copiilor, dar în acelaşi timp ascund «uneltiri şi primejdii grave» şi ar putea deveni vehicole, adesea abil şi sistematic manevrate, aşa cum este în diferite părţi ale lumii, de ideologii distrugătoare şi viziuni deformate despre viaţă, despre familie, despre religie, despre moravurile lipsite de respect faţă de adevărata demnitate şi de destinul omului.

Pericolul este cu atât mai real cu cât «felul de viaţă de azi, mai ales la naţiunile mai industrializate, duce adesea familiile ca să-şi părăsească responsabilitatea educaţiei, găsind în uşurinţa acestei evaziuni, reprezentată în casă în special de televiziune şi de anumite publicaţii - modul de a ţine ocupat timpul şi activităţile copiilor şi tinerilor». De aici decurge datoria de a proteja, mai ales pe copii şi pe tineri, de agresiunile care vin de la mass-media, străduindu-se ca întrebuinţarea acestor medii de comunicare socială în familie să fie dirijată cu atenţie. Astfel, familia trebuie să se preocupe, să caute, pentru copiii proprii şi pentru alţii, divertismente mai sănătoase, mai folositoare şi capabile să influenţeze formarea fizică, morală şi spirituală, «spre a valorifica şi aduce noi valenţe timpului liber al copiilor, precum şi de a le reface energiile».

Apoi, pentru că mediile de comunicare socială, aşa cum este şcoala şi mediul înconjurător, influenţează adesea destul de însemnat asupra educaţiei copiilor: părinţii, întrucât sunt receptori ai acestor medii de comunicare socială, trebuie să se străduiască să le utilizeze moderat, critic, atent şi prudent, identificând ce fel de influenţă au asupra copiilor şi intervenind ca să «educe conştiinţa copiilor, astfel încât, ei să judece senin şi obiectiv programele şi apoi să-i călăuzească în alegerea programelor propuse».

Cu egală atenţie, părinţii trebuie să caute să influenţeze alegerea şi pregătirea programelor, menţinându-se în contact cu iniţiativele oportune, cu responsabilii diferitelor momente de producere şi transmisie, spre a se asigura că nu sunt înlăturate abuziv ori direct călcate în picioare acele valori umane şi fundamentale care fac parte din adevăratul bine comun al societăţii, ci, dimpotrivă, difuzează programe apte pentru a prezenta, în justa lor lumină, problemele familiei şi soluţionarea lor adecvată. În legătură cu aceasta, predecesorul meu de fericită pomenire, papa Paul al VI-lea, scria: «Producătorii mediilor de comunicare socială trebuie să cunoască şi să respecte exigenţele familiei şi aceasta presupune adesea pentru ei, să aibă curajul cuvenit şi mereu un înalt simţ de responsabilitate. Ei, într-adevăr, trebuie să evite tot ceea ce poate leza familia în existenţa, stabilitatea, echilibrul şi fericirea sa. Orice ofensă adusă acestor valori fundamentale ale familiei, cum ar fi erotismul sau violenţa, apologia divorţului ori atitudinile antisociale ale tinerilor, este o ofensă adusă adevăratului bine al omului».

Eu însumi, într-o ocazie asemănătoare, scoteam în evidenţă faptul că familiile «trebuie să poată conta, nu în mică măsură, pe bunăvoinţa, pe corectitudinea şi pe simţul de responsabilitate al profesioniştilor mediilor de comunicare socială, cum ar fi: editorii, scriitorii, producătorii de filme, directorii, dramaturgii, spicherii, comentatorii şi actorii. Pentru aceasta, este necesar ca şi Biserica să continue să se îngrijească de aceste categorii de lucrători, încurajându-i şi susţinându-i pe cei catolici, care se simt chemaţi şi dotaţi spre a se dedica acestui sector de activitate atât de delicat" (FC 76).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.