SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 94, 24.08.2005
Introducere (cf. Fap 1,1-11)

Cartea Faptele Apostolilor se prezintă cititorilor săi, la începutul primului capitol, drept sursa autorizată de a explica şi de a transmite învăţătura primită de către apostoli de la Isus Cristos. De fapt, în această fază incipientă, Isus Cristos nu dispăruse cu totul fizic din mijlocul apostolilor, iar Biserica creştină, ca şi comunitate de viaţă eclezială, era încă în formare. Cele trei pericope ale introducerii sunt următoarele: prologul cărţii (cf. Fap 1,1-3), misiunea încredinţată apostolilor de către Isus Cristos (cf. Fap 1,4-8), înălţarea lui Isus Cristos la cer (cf. Fap 1,9-11).

În momentul în care evanghelistul Luca începe să scrie această relatare a Bisericii, mişcarea creştină avea deja o istorie recentă (cf. Fap 1,1-3). Ea a părăsit ambientul strict iudaic şi s-a implementat în marile centre culturale şi comerciale ale Imperiului Roman, care erau cu precădere de formare elenistică. Ceea ce Luca doreşte să scoată în evidenţă în aceste prime trei versete nu este atât importanţa extinderii Bisericii, cât întâlnirea apostolilor cu Isus Cristos cel înviat, deoarece nu se poate uita punctul de plecare pentru răspândirea mesajului creştin decât de la el. Ca în multe alte cazuri, şi aici este subliniat darul Duhului Sfânt, darul dătător de speranţă şi de încredere în reuşita activităţilor lor zilnice.

Tocmai de aici rezultă misiunea încredinţată de Isus Cristos cel înviat apostolilor (cf. Fap 1,4-8). Luca individualizează cu multă claritate cine sunt protagoniştii acestei istorii extraordinare a mântuirii care vor duce evanghelia până în capitala Imperiului. Aceştia sunt: în primul rând, Isus Cristos, care prin cuvintele şi acţiunile sale îi pregăteşte pe apostoli la marea aventură a vestirii evangheliei; în al doilea rând, urmează Duhul Sfânt, acea putere mântuitoare şi renovatoare care nu numai că l-a condus pe Isus Cristos în întreaga sa pelegrinare pământească, ci va însoţi Biserica sa până la sfârşit; şi, în al treilea rând, sunt apostolii care, prin iniţiativa liberă şi gratuită a lui Isus Cristos, sunt pregătiţi pentru a exprima în lume învăţătura autentică şi autoritară a lui Dumnezeu. De fapt, protagonistul întregii acţiuni mântuitoare este Dumnezeu care, prin instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile credincioşilor săi, actualizează intervenţia mântuitoare şi definitivă a sa în istoria oamenilor. Ultimele cuvinte ale lui Isus Cristos sunt adresate discipolilor şi ei sunt trimişi ca martori oculari ai măririi lui Dumnezeu pe întreaga suprafaţă a pământului.

Această introducere se încheie cu reamintirea înălţării la cer a lui Isus Cristos, moment în care le este prevestită venirea viitoare (cf. Fap 1,9-11). Chiar dacă ei rămân în extaz şi contemplă lucrurile cereşti, sunt imediat atenţionaţi că nu trebuie să aştepte totul din cer, ci plecarea lui Isus Cristos din mijlocul lor lasă loc Bisericii să se desfăşoare. Tensiunea dintre cer şi pământ, dintre prezent şi viitor, dintre lumea divină şi realitatea umană se poate anihila numai în momentul în care discipolii vor înţelege care este misiunea lor şi misiunea comunităţii înfiinţate de el, adică reunirea tuturor oamenilor sub semnul crucii şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Şi această reunire se poate face numai printr-o credinţă robustă şi matură oferită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, prin cuvântul lui Dumnezeu şi acţiunea Bisericii sale.

Familia creştină nu este una singură şi izolată în lumea contemporană: ea este asistată de Duhul Sfânt şi prin puterea Fiului lui Dumnezeu se transformă în centrul de credinţă şi de adevăr. Ceea ce este caracteristic familiei este tocmai disponibilitatea de a forma o comuniune, o adunare în care relaţiile dintre membrii ei nu se rezumă numai la schimburi cordiale de păreri, ci la o trăire autentică şi intensă a fiecărui moment din viaţă. Privirea aţintită spre cer a familiei reprezintă speranţa de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu realizată, în primul rând, în interiorul ei şi, în al doilea rând, până la marginile pământului.

Familiaris consortium, 75:

"Nu puţin folos aduc familiilor acei laici specializaţi, cum sunt: medicii, juriştii, psihologii, asistenţii de acţiune socială, consultanţii care, individual sau în diverse forme de asociaţii sau iniţiative, prestează o muncă de îndrumare, de luminare, de orientare şi de sprijin. Lor li se pot aplica îndemnurile pe care am avut ocazia de a le da Confederaţiei consultanţilor creştini pentru sprijinul familiilor: «Truda voastră merită titlul de misiune, atât sunt de nobile scopurile pe care le urmăriţi şi aşa de hotărâtoare rezultatele muncii voastre pentru binele societăţii şi al comunităţii creştine. Tot ceea ce reuşiţi să faceţi pentru susţinerea familiei este destinat să aibă acea eficacitate care, trecând peste limitele proprii, ajunge la inima persoanelor şi se răsfrânge asupra societăţii. Viitorul lumii şi al Bisericii trece prin familie»" (FC 75).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.