SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 92, 10.08.2005
Epilog (cf. In 21,1-25)

În rândul cercetătorilor Sfintei Scripturi nu există nici o îndoială asupra faptului că în original, Evanghelia sfântului Ioan se încheie cu capitolul al XX-lea, versetul 31. De fapt, în aceste ultime două versete, autorul dă o privire retrospectivă asupra împlinirii profeţiilor scripturistice în ceea ce priveşte persoana, misiunea şi învăţătura lui Isus Cristos şi, aşa cum apostolul Toma recunoaşte, el devine Domnul şi Dumnezeul noului popor al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, un autor necunoscut, cel mai probabil un discipol al sfântului evanghelist Ioan, a introdus, la începutul celui de al doilea secol creştin, această adăugire prin care dorea să acorde o mai mare autoritate în Biserică primilor apostoli, cu precădere sfântului Petru. Acest epilog este format din următoarele pericope: Isus Cristos apare discipolilor lângă Marea Tiberiadei (cf. In 21,1-14), misiunea pastorală a sfântului Petru (cf. In 21,15-23) şi o concluzie (cf. In 21,24-25).

În episodul apariţiei lui Isus Cristos cel înviat discipolilor lângă Marea Tiberiadei şi pescuirea minunată ne este prezentat modul în care primii creştini doreau să şi-l amintească pe Învăţătorul lor: aproape de apostoli şi de Biserica sa (cf. In 21,1-14). Apariţia îşi desfăşoară acţiunea pe ţărmul Mării Tiberiadei iar numărul discipolilor este redus la şapte [1]. Aceştia, într-o seară, ies pentru a pescui, însă nu au noroc. Dimineaţă Isus Cristos le apare întrebându-i dacă au ceva de mâncare, iar la răspunsul lor negativ, le indică locul în care să pescuiască şi minunea nu întârzie să apară: mulţimea de peşti este atât de mare (o sută cinzeci şi trei de peşti mari [2]) încât îi duce cu gândul pe apostoli la întâlnirea cu Isus Cristos. De fapt, în momentul în care Petru aude că este Isus Cristos pe mal se aruncă în apă pentru a ajunge mai repede la el. Ajunşi la mal, ei găsesc focul făcut şi peşte fript la foc şi pâine. În această secvenţă se poate vedea iubirea paternă de care dă dovadă Isus Cristos faţă de discipolii săi: el îi invită să mănânce împreună. Imediat ei au recunoscut în Străinul de pe malul mării pe Domnul înviat şi nu-l întreabă nimic, fiind convinşi de realitatea acestui eveniment.

La sfârşitul mesei, Isus Cristos cel înviat îi conferă sfântului Petru oficiul de păstor suprem al Bisericii sale şi îi prezice martiriul (cf. In 21,15-23). Adresându-se lui Petru, Isus Cristos îl întreabă dacă iubirea lui faţă de el este mai mare decât cea a celorlalţi apostoli, deoarece oficiul pe care dorea să i-l ofere cerea o astfel de condiţie. Petru nu-i răspunde direct la întrebare, dar îl asigură de iubirea sa. Isus Cristos se foloseşte şi în cazul lui Petru de legea progresivităţii şi cu cât iubirea şi dorinţa de apropiere de Dumnezeu este mai mare, cu atât mai mult el îi oferă conducerea Bisericii sale. Prin acest dialog, Isus Cristos întăreşte poziţia lui Petru în cadrul comunităţii şi-l face păstorul suprem al Bisericii sale: iar drept consecinţă a răspunsului şi a angajării depline a lui Petru în conducerea Bisericii, el primeşte, din partea lui Isus Cristos, profeţia martiriului. Cel care doreşte să-l urmeze pe Isus Cristos până la capăt trebuie să fie dispus să-şi sacrifice, dacă este cazul, şi propria viaţă. În acelaşi context, găsim şi destinul discipolului predilect al lui Isus Cristos (cf. In 21,20-23). Isus Cristos îl invită pe Petru să-l urmeze şi el îi răspunde imediat, însă observă că şi un alt ucenic vine după ei: era tocmai discipolul predilect al Domnului. Petru, crezând că şi acesta este chemat să-şi dea viaţa pentru Isus Cristos, îi pune o întrebare: "Doamne, dar acesta?". Isus Cristos nu-i dă un răspuns, ci îl îndeamnă să privească la ceea ce i-a fost încredinţat şi să-i lase pe ceilalţi în voia providenţei divine. Dumnezeu se va îngriji de fiecare apostol în parte şi fiecare dintre ei va răspunde până la martiriu la chemarea lui Dumnezeu.

Cea de a doua concluzie a Evangheliei sfântului Ioan (cf. In 21,24-25) este o reeditare a celei dintâi şi nu adaugă nimic nou, ci întăreşte ceea ce evanghelistul deja enunţase anterior, adică nu se va putea niciodată înţelege pe deplin ceea ce a însemnat prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ceea ce este demn de crezare este faptul că acest Dumnezeu, Cuvântul făcut Trup, s-a coborât pe pământ pentru a ne mântui.

Reflecţia cuvenită acestui ultim capitol al Evangheliei sfântului Ioan este una justă, deoarece Isus Cristos, Străinul de lângă noi, devine cunoscut în momentul în care se aprinde dorinţa către Dumnezeu şi către Împărăţia sa. Familia creştină are nevoie de cuvintele şi de hrana veşnică pe care numai providenţa lui Dumnezeu o poate oferi. De fapt, ea ne este oferită, trebuie numai ca noi să ştim să ne deschidem ochii sufletului pentru a o vedea şi inima pentru a o înţelege.

Familiaris consortium, 74:

"Aportul pe care călugării şi călugăriţele, precum şi persoanele consfinţite în general, îl pot aduce în favoarea apostolatului familiei, găseşte dăruirea totală lui Dumnezeu, dusă de aceste persoane, expresia principală, fundamentală şi de neînlocuit a apostolatului acestor persoane. Dăruirea totală lui Dumnezeu, practicată de aceste persoane, aminteşte tuturor creştinilor acel legământ de căsătorie, pe care Dumnezeu l-a întemeiat şi care se va cunoaşte pe deplin abia în viaţa viitoare, adică legământul de cununie al Bisericii cu Cristos, unicul său mire. Prin această consfinţire a lor, călugării şi călugăriţele sunt martorii unei iubiri atotcuprinzătoare, care - pentru faptul că au renunţat la căsătorie pentru împărăţia cerului - le dă mereu mai multă generozitate şi o mai mare dispoziţie de a se dărui, în mod cu totul deosebit, la servirea lui Dumnezeu şi la faptele de apostolat.

De aici urmează posibilitatea ce o au călugării şi călugăriţele, precum şi membrii institutelor de perfecţiune - singure sau asociate între ele - să-şi ofere serviciul lor familiilor, mai ales cu deosebită grijă de copii şi între aceştia, pentru copiii părăsiţi de părinţi, nedoriţi de părinţii lor, orfanii, săracii sau handicapaţii. Ei pot vizita familiile şi pot să se îngrijească de cei bolnavi, să cultive raporturi de respect şi de caritate cu familiile aflate în greutăţi ori cu cele dezmembrate. La fel, ei depun o muncă educativă şi pot da sfaturi la pregătirea tinerilor pentru căsătorie ajutând tinerele perechi ca să poată ajunge la procrearea responsabilă. Ei pot chiar deschide casele lor pentru ospitalitatea sinceră şi cordială, pentru ca familiile să afle în ele sensul lui Dumnezeu, gustul de rugăciune şi reculegere, pilda concretă a unei vieţi trăite în caritate şi bucurie frăţească cu membrii celei mai mari familii a lui Dumnezeu.

Aş vrea să adaug îndemnul cel mai viu către responsabilii institutelor de viaţă consacrată, pentru ca în cadrul respectării carismei proprii şi specifice institutului, să considere apostolatul familiilor ca pe o acţiune prioritară cerută de starea cea mai urgentă în lumea zilelor noastre" (FC 74).

Note

[1] Şapte, în Sfânta Scriptură, reprezintă numărul perfect, plinătatea lui Dumnezeu.

[2] Şi în acest caz este vorba despre un simbolism. Numărul de 153 de peşti indica totalitatea speciile acvatice cunoscut şi, totodată , se poate întrevedea simbolismul universalităţii, plinătăţii şi rodniciei Bisericii lui Isus Cristos

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.