SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 91, 03.08.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (IX)
Învierea lui Isus Cristos (cf. In 20,1-31)

Apariţiile lui Isus Cristos cel înviat sunt garanţia autenticităţii mesajului proclamat de Fiul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ne aduce vestea minunată a împliniri mântuiri noastre. Capitolul al XX-lea al Evangheliei sfântului Ioan se axează asupra acestui eveniment extraordinar şi fără precedent în întreaga istorie a omenirii: învierea lui Isus Cristos. Capitolul este format din următoarele pericope: mormântul gol al lui Isus Cristos (cf. In 20,1-10), Isus Cristos se arată Mariei Magdalena (cf. In 20,11-18), Isus Cristos se arată discipolilor (cf. In 20,19-23), Isus Cristos i se arată lui Toma (cf. In 20,24-29), scopul scrierii evangheliei de către sfântul Ioan (cf. In 20,30-31).

Semnificaţia pe care evanghelistul Ioan o dă mormântului gol nu este una fără relevanţă teologică: plecând de la această constatare se va ajunge la descoperirea Domnului înviat (cf. In 20,1-10). Prima pericopă a învierii ne relatează faptul că Maria Magdalena, în prima zi a săptămânii (adică duminică), dis-de-dimineaţă, a venit la mormântul lui Isus Cristos, deoarece în ziua de sâmbătă, fiind şi sărbătoarea solemnă a Paştelui, nu a putut să vină. Ajunsă la mormânt, este surprinsă să vadă că mormântul este gol şi că nu găseşte pe nimeni să-i ofere o explicaţie plauzibilă. Dezorientată, merge în grabă în cetate şi anunţă pe Petru şi pe ucenicul predilect al lui Isus Cristos, despre acest fapt. Amândoi, aprinşi de zel, aleargă către mormânt şi constată adevărul spus de către femeie, însă nici ei nu ştiu ce să creadă, deoarece, aşa cum precizează şi evanghelistul "A văzut şi a crezut; pentru că încă nu ştiau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi" (In 20,8b-9). Prin faptul că ei se întorc la ceilalţi ucenici nu înseamnă că au abandonat căutarea, ci, cu toată probabilitatea, cum vom vedea ulterior, s-au adunat în rugăciune pentru ca Dumnezeu să le deschidă ochii credinţei.

Însă Maria Magdalena ia o altă atitudine: ea se întoarce din cetate şi se aşază lângă mormântul gol plângând cu speranţa că va reuşi, într-un oarecare fel, să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus Cristos (cf. In 20,11-18). Iar insistenţa femeii este răsplătită de chiar prima apariţie a lui Isus Cristos cel înviat! Este interesant de notat faptul că, în primă instanţă, rămânerea sa la mormântul lui Isus Cristos nu a produs un efect al credinţei şi spunem acest lucru deoarece, în momentul în care îi apare Înviatul, ea este cu gândul tot la hoţii care i-ar fi furat trupul lui Isus Cristos. Doar la auzul numelui, ea l-a recunoscut pe Domnul Isus Cristos cel Înviat şi-şi recunoaşte micimea de suflet şi necredinţa sa. Cu toate acestea, Isus Cristos o trimite ca martor autentic al învierii pentru discipoli şi pentru oameni, iar abnegaţia sa se va dovedi în decursul formării Bisericii creştine primare.

După ce Maria Magdalena le aduce vestea învierii Învăţătorului lor, discipolii primesc vizita inopinată a lui Isus Cristos (cf. In 20,19-23). În seara duminicii Paştelui, discipolii sunt adunaţi într-o locuinţă din Ierusalim (de la această întrunire lipsea Toma), cu porţile închise, într-o stare tensionată de frica iudeilor care, cu toată probabilitatea, văzând sfârşitul lui Isus Cristos, căutau acum să-i aresteze şi să-i condamne şi pe cei care l-au urmat în activitatea sa publică. În această situaţie, apare Isus Cristos cel Înviat şi le transmite salutul său de pace: acest dublu salut de pace este însoţit şi de darul Duhului Sfânt, dar promis şi profetizat cu mult timp înainte. De asemenea, cu această ocazie, Isus Cristos, tocmai pentru a alunga din sufletelor lor orice teamă şi suspiciune, le arată semnele pătimirii sale şi le conferă o putere deosebită pe care va trebui să o folosească spre creşterea noii comunităţi de credinţă, adică a noii Biserici creştine, puterea iertării păcatelor.

O interpretare deosebit de benefică a învierii lui Isus Cristos o găsim în Evanghelia sfântului Ioan în pericopa arătării Înviatului lui Toma (cf. In 20,24-29). Evanghelistul Ioan relatează cu multă amărăciune atitudinea lui Toma în faţa mărturiei celorlalţi discipoli care afirmă că l-au văzut pe Domnul Isus Cristos înviat. Împotriva încăpăţânării lui Toma, Isus Cristos apare pentru a doua oară grupului de discipoli adunaţi din nou, după opt zile, şi-i reproşează necredinţa sa. În faţa evidenţei, Toma îşi recunoaşte vina şi-şi exprimă necondiţionat credinţa sa: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" (In 20,28). Prin pilda dată de către evanghelist se doreşte, de fapt, a-i avertiza pe toţi aceia care, în decursul istoriei, au negat şi neagă învierea reală a lui Isus Cristos. Toţi aceia care cred necondiţionat şi fără să ceară o mărturie palpabilă, vizibilă, a lui Isus Cristos, sunt numiţi fericiţi, deoarece credinţa lor le va oferi posibilitatea să-l vadă în împărăţia sa. Nu este vorba despre o credinţă oarbă, un "a crede fără a cerceta", ci este vorba despre credinţa în mărturia acelor discipoli care l-au văzut înviat şi care formează temelia Bisericii noastre creştine.

Evanghelistul Ioan este singurul care conclude evanghelia sa cu o motivaţie şi anume că toate semnele şi minunile înfăptuite de Isus Cristos cel Înviat sunt demne de crezare şi sunt adevărate (cf. In 20,30-31). Mai mult, evanghelistul Ioan doreşte să întărească şi să aprofundeze în cititorii săi faptul că Isus este Cristos, adică Mesia promis de Dumnezeu şi este, în acelaşi timp, Fiul lui Dumnezeu. Toţi aceia care vor crede în această afirmaţie se vor mântui şi vor avea în ei viaţă veşnică.

Întreaga povestire a învierii lui Isus Cristos cu apariţiile sale, cu darurile sale şi cu mustrările sale sunt tot atâtea semne ale miracolului care se produce în familia creştină: Dumnezeu cel viu şi adevărat îşi face locuinţă în mijlocul credincioşilor săi. Chiar dacă de multe ori nu putem vedea cu ochii trupului măreţia lui Dumnezeu, el sălăjluieşte între noi şi devenim puternici tocmai în moartea şi în învierea sa.

Familiaris consortium, 73:

"Primul responsabil de pastorala familială în dieceză este episcopul. În misiunea lui de tată şi păstor, episcopul trebuie să aibă deosebită grijă de acest sector, fără îndoială prioritar, al pastoraţiei. Pentru acest scop, el trebuie să depună interes, grijă, timp, personal şi resurse, dar mai ales intervenţie personală pentru familie şi pentru toţi aceia care în diferite structuri diecezane îl sprijină în pastorala familiei. Va avea grijă deosebită de a face astfel încât întreaga dieceză să fie, mereu mai mult, o adevărată «familie diecezană», model şi izvor de speranţă pentru toate familiile care îi aparţin. Înfiinţarea Consiliului Pontifical pentru familie se înscrie în acest context; fiind un semn al importanţei care se atribuie pastoralei familiei în lume şi, în acelaşi timp, instrument eficace pentru a promova şi ajuta la toate nivelele.

Episcopii se folosesc, în chip special, de preoţi, al căror rol - aşa cum expresiv a accentuat sinodul - constituie parte esenţială a ministerului Bisericii faţă de căsătorie şi familie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru acei diaconi, cărora le-ar fi încredinţată grija unui astfel de sector pastoral.

Responsabilitatea lor nu se extinde numai la probleme morale şi liturgice, ci chiar la cele cu caracter personal şi social. Ei trebuie să susţină familia în greutăţile şi suferinţele ei, alăturându-se membrilor familiei, ajutându-i să privească viaţa în lumina evangheliei. Nu e superfluu a nota că, de această misiune - dacă este exercitată cu perspicacitatea cuvenită şi cu adevărat spirit apostolic - ministrul Bisericii va descoperi noi surse de energie spirituală, chiar pentru propria vocaţie şi pentru însuşi exerciţiul ministerului.

Pregătiţi din vreme şi cu seriozitate pentru acest apostolat, preotul sau diaconul trebuie să se comporte în mod constant - în ceea ce priveşte familiile - întocmai ca un tată, frate, păstor şi maestru, sprijinindu-le cu ajutorul harului divin şi luminându-le cu lumina adevărului. Învăţătura şi sfatul lor va trebui să fie totdeauna în concordanţă cu magisterul autentic al Bisericii, aşa încât poporul lui Dumnezeu să-şi formeze un corect simţ al credinţei, pe care apoi s-o aplice în viaţa concretă. Fidelitatea faţă de magister cere ca înşişi preoţii să se îngrijească de unitate în judecăţile lor, pentru a evita tulburările de conştiinţă în rândul credincioşilor.

La misiunea profetică a lui Cristos în Biserică participă păstorii şi laicii, mărturisind credinţa cu cuvinte şi cu viaţa lor creştină; păstorii deosebesc în această mărturie ceea ce este expresia credinţei genuine, de ceea ce corespunde mai puţin cu lumina credinţei; familia, ca o comunitate creştină, contribuie cu participarea ei specială şi mărturisirea credinţei. În felul acesta, se deschide un dialog între păstori şi familii. Teologii şi experţii în problemele vieţii familiale pot fi de mare ajutor în acest dialog, explicând cu exactitate conţinutul magisteriului Bisericii şi acela al experienţei vieţii de familie. În felul acesta, învăţătura magisteriului este înţeleasă mai bine, deschizându-se calea pentru dezvoltarea sa progresivă. E folositor de amintit că norma proximă şi obligatorie a doctrinei credinţei - chiar şi în problemele privitoare la familie - este magisterul ierarhic. Raporturile clare dintre teologi, experţi în problemele de familie şi magister, ajută mult la înţelegerea dreaptă a credinţei şi la promovarea - în limitele ei - a unui pluralism legitim" (FC 73).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.