SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 90, 27.07.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (VIII)
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. In 18,1-19,42) (II)
Răstignirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. In 19,16b-42)

Răstignirea, moartea şi înmormântarea lui Isus Cristos conclud Cartea gloriei şi ne deschid drumul către marea zi a învierii. De fapt, ultimele pericope ale vieţii pământeşti ale lui Isus Cristos, redactate de către evanghelistul Ioan, sunt de o rară emotivitate şi de o profundă relatare a misterului morţii sale. Această parte a Evangheliei sfântului Ioan este compusă din răstignirea lui Isus Cristos (cf. In 19,16b-27), moartea lui Isus Cristos (cf. In 19,28-30), coasta străpunsă a lui Isus Cristos (cf. In 19,31-37) şi înmormântarea lui Isus Cristos (cf. In 19,38-42).

După ce în pericopele anterioare evanghelistul Ioan ne-a relatat farsa procesului lui Isus Cristos şi pronunţarea sentinţei capitale, în acest pasaj ne este prezentată răstignirea sa (cf. In 19,16b-27). Chiar dacă nu ne sunt prezentate, aşa cum au făcut-o ceilalţi evanghelişti, chinurile şi drumul greu până pe Golgota, totuşi este demn de remarcat faptul că Isus Cristos este înconjurat de o mulţime ostilă şi este flancat de răufăcători. Cu toate acestea găsim, în mijlocul acestui vacarm, şi suflete pioase care l-au însoţit pe drumul crucii sfidând frica şi primejdia morţii: Sfânta Fecioară Maria, sfântul Ioan, Maria lui Cleopa, Maria Magdalena... Aceste persoane parcă ne indică faptul că ori de câte ori ne găsim sub crucea lui Isus Cristos suntem, de fapt, sub ocrotirea lui Dumnezeu. În acest sens, se înscrie şi cererea făcută de Isus Cristos mamei sale şi ucenicului pe care-l iubea, Ioan. Deoarece Isus Cristos se întorcea în sânul Tatălui el a dorit să nu-şi lase mama singură şi, de aceea, o încredinţează acestui ucenic; la rândul său, pentru acest ucenic, misiunea Maestrului să nu era o povară, ci, dimpotrivă, era o distincţie onorantă.

În comparaţie cu ceilalţi evanghelişti, Ioan nu povesteşte batjocurile la care a fost supus Isus Cristos cel răstignit şi îşi trăieşte cele trei ore ale agoniei în tăcere (cf. In 19,28-30). Tabloul general, care ne prezintă moartea lui Isus Cristos, este mult mai liniştit şi mai familiar decât în celelalte scrieri şi din această prezentare s-a dedus că în acest pasaj Isus Cristos este prezentat mai mult ca rege pe cruce decât ca un om care suferă. După judecata oamenilor, moartea lui Isus Cristos reprezintă falimentul unei învăţături, dar în intenţia lui Dumnezeu, prin acest eveniment, se împlineşte planul de mântuire şi victoria finală a lui Dumnezeu asupra păcatului omului. Pironit pe cruce, Isus Cristos vesteşte lumii întregi că totul s-a împlinit după voia lui Dumnezeu Tatăl şi că Sfintele Scripturi s-au desăvârşit prin el. De fapt, prim moartea sa, Isus Cristos elimină osânda pricinuită de păcat şi arată că nu mai poate exista moarte veşnică, deoarece el a murit pentru toţi oamenii. Încheind viaţa pământească pe cruce şi exprimând ultimele cuvinte prin formula "s-a împlinit!" (In 19,30), Isus Cristos ne spune că ea a împlinit în sine însăşi lucrarea pe care Dumnezeu Tatăl i-a încredinţat-o şi că acum se poate odihni în mormânt până la învierea sa.

Imediat după moartea reală a lui Isus Cristos pe cruce, ni se prezintă un eveniment plin de semnificaţie: străpungerea coastei sale (cf. In 19,31-37). Evanghelistul ne relatează că iudeii s-au adresat lui Pilat pentru ca cei condamnaţi la moarte să fie daţi jos de pe cruce, deoarece era ziua pregătirii marelui praznic al Paştelui, cea mai mare sărbătoare iudaică. Pentru a se asigura că aceştia sunt morţi au hotărât să le zdrobească fluierele picioarele şi astfel a le grăbi sfârşitul. Acest fapt s-a petrecut cu cei doi condamnaţi care-l însoţeau pe Isus Cristos, însă ajunşi în faţa acestuia l-au găsit deja mort; totuşi, pentru a fi siguri, unul din ostaşi i-a străpuns trupul cu o suliţă, în dreptul inimii, din care a ieşit sânge şi apă. Prin această relatare, evanghelistul Ioan doreşte să le transmită cititorilor să că, deşi era mort, Isus Cristos dăruieşte haruri şi mântuire în continuare. Ca o concluzie a acestei pericope, Ioan ne vorbeşte despre o dublă profeţie împlinită în trupul lui Isus Cristos cel mort şi anume că el este adevăratul miel pascal înjunghiat pentru mântuirea poporului său şi că nu întâmplător a fost răstignit în momentul în care erau sacrificaţi mieii pentru sărbătoarea Paştelui.

Deoarece întregul popor al lui Israel se pregătea de sărbătoare, Iosif din Arimateea îi cere permisiunea lui Pilat să-l înmormânteze pe Isus Cristos, iar acesta îi concede această favoare (cf. In 19,30-42). Pentru că timpul era deja înaintat, trupul lui Isus Cristos este înmormântat într-un mormânt nou, săpat în stâncă, nefolosit încă. Evanghelistul doreşte să spună prin acest indiciu că Isus Cristos era demn de ceva nou şi nefolosit şi care-l pregătea pentru un nou început: învierea! Chiar dacă mormântul este închis, el nu devine locuinţa Fiului lui Dumnezeu şi punctul de plecare al mesajului învierii şi mântuirii omului.

În concordanţă cu pericopele prezentate, este necesar să amintim familiei creştine că orice deziluzie şi orice eşec momentan, dacă sunt privite prin prisma morţii lui Isus Cristos, ele se transformă în noi direcţii şi noi dimensiuni ale credinţei. Desigur că nu întotdeauna suntem capabili să trecem dincolo de aparenţe şi că de prea multe ori slaba noastră credinţă se limitează la vizibil, însă Iosif din Arimateea ne indică faptul că a avea curaj, a avea îndrăzneală să cerem trupul lui Isus Cristos ca să-l "înmormântăm" în viaţa şi în familia noastră poate fi răspunsul deplin la toate frământările cotidiene.

Familiaris consortium, 72:

"În cadrul Bisericii, subiectul responsabil al pastoralei familiale, trebuie amintite diversele grupări de credincioşi, în cadrul cărora se manifestă şi trăieşte - într-o oarecare măsură - misterul bisericii lui Cristos. Trebuie recunoscute şi valorificate, fiecare cu scopurile, caracteristicile şi metodele proprii, diversele comunităţi ecleziale, diferitele grupuri şi numeroasele mişcări implicate în mod diferit, deşi au titluri şi nivele diferite, în pastorala familială.

Pentru acest motiv, sinodul episcopilor a recunoscut clar aportul util al acestor asociaţii de spiritualitate, de formare şi de apostolat. Rolul lor este de a trezi între credincioşi un sens viu de solidaritate, de a favoriza o conduită de viaţă inspirată din evanghelie şi din credinţa Bisericii, de a forma conştiinţele după valorile creştine şi nu după criteriile opiniei publice, de a stimula operele de caritate reciprocă şi faţă de alţii, cu un spirit de deschidere, aşa încât familiile creştine să devină un adevărat izvor de lumină şi un ferment sănătos pentru alte familii.

La fel, este de dorit ca familiile creştine - conştiente de binele comun - să ia parte activă, la toate nivelele şi la alte asociaţii, care nu sunt bisericeşti. Unele dintre acestea au drept scop prezervarea, transmiterea şi apărarea valorilor etice şi culturale ale popoarelor respective, dezvoltarea persoanei umane, protecţia medicală, juridică şi socială a maternităţii şi a copiilor, promovarea justă a femeii şi lupta împotriva a tot ce micşorează demnitatea femeii, sporirea solidarităţii reciproce, cunoaşterea problemelor conexe cu reglementarea responsabilă a fecundităţii, după metode naturale, conforme cu demnitatea umană şi cu învăţătura Bisericii. Alte asociaţii, apoi, au ca scop edificarea unei lumi mai drepte şi mai umane, promovarea legilor juste, care favorizează buna rânduială socială cu deplin respect pentru demnitatea şi libertatea legitimă a individului şi familiei, la nivel naţional sau internaţional, la colaborarea cu şcoala şi cu alte instituţii care completează educaţia copiilor şi aşa mai departe" (FC 72).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.