SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 9, 17.12.2003
Isus Cristos şi necredinţa oamenilor (Mt 11,2-12,50)

Evanghelia sfântului Matei se concentrează, începând cu capitolul al XI-lea, versetul 2, până la capitolul al XII-lea, versetul 50 asupra unei teme de mare actualitate: necredinţa şi împotrivirea omului la cuvântul lui Dumnezeu. În toate pasajele importante ale scrierilor sale, evanghelistul trece în revistă episoade concrete prin care arată şi explică importanţa trăirii vieţii în conformitate cu adevărurile revelate de Dumnezeu, şi dovedeşte necesitatea credinţei pentru mântuire. În acest context, structura celor două capitole este următoarea: mărturia lui Isus despre Ioan Botezătorul (cf. Mt 11,2-19); mustrarea, de către Isus, a cetăţilor care nu se convertesc (cf. Mt 11,20-24); preamărirea lui Dumnezeu Tatăl de către Isus (cf. Mt 11,25-30); respectarea zilei de sâmbătă (cf. Mt 12,1-8); vindecarea omului cu mâna paralizată (cf. Mt 12,9-14); Isus, slujitorul lui Iahve (cf. Mt 12,15-21); Isus şi Beelzebul (cf. Mt 12,22-31); pomul şi roadele sale (cf. Mt 12,33-37); semnul lui Ioan (cf. Mt 12,38-42); revenirea duhului necurat (cf. Mt 12,43-45); mama şi fraţii lui Isus (cf. Mt 12,46-50).

La prima vedere pericopa din Matei 11,2-19 poate să ne surprindă prin lungimea discursului pe care Isus Cristos îl adresează sfântului Ioan Botezătorul, însă, ţinând cont de faptul că Ioan este "mai mult decât un profet" (Mt 12,9), ne putem da seama de rolul pe care l-a jucat sfântul Ioan în economia mântuirii şi a revelaţiei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. De fapt, Ioan este omul credinţei, al răspunsului hotărât în favoarea lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al adevărului, iar moartea pentru acest ideal nu este altceva decât încununarea activităţii sale şi expresia coerenţei vieţii sale: "Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul" (Mt 11,11). Dialectica dintre cei care cred şi cei care resping învăţătura lui Ioan Botezătorul şi, în acest caz, indirect, pe cea a lui Isus, este radicală, iar Isus explică "acestei generaţii" că doar cei ce cred şi sunt în sintonie cu "stilul" de viaţă al lui Dumnezeu, pot să se regăsească în unicul proiect divin de mântuire care se desfăşoară în timpuri succesive şi sub diferite aspecte.

Oraşele Corazin, Betsaida şi Cafarnaum, oraşele de lângă lacul Genezaret, sunt avertizate, prin formule profetice, şi considerate drept oraşe-comunităţi infidele faţă de Dumnezeu şi rebele (cf. Mt 11,20-24). În aceste oraşe, în timpurile străvechi, profeţii au condamnat cu putere nedreptatea şi violenţa (cf. Am 1,9; Is 23,1-14; Ez 26-28; Zah 9,2-4), iar prin atitudinea lui Isus se reaminteşte că, dacă omul şi comunitatea nu se întorc către Dumnezeu, nu se poate găsi mântuire pentru sine (cf. Mt 11,24).

Imediat după această dură condamnare a celor care nu cred în Dumnezeu, Isus Cristos îşi îndreaptă privirea către cei care îl urmează din toată inima şi care sunt dezinteresaţi, către cei mici şi nepricepuţi (cf. Mt 11,25). Predilecţia lui Isus Cristos pentru cei umili este binecunoscută şi formează axa centrală, firul roşul al întregii evanghelii: de fapt, rugăciunea de binecuvântare adresată lui Dumnezeu Tatăl (cf. Mt 11,25-26), raportul existenţial dintre Tatăl şi Fiul (cf. Mt 11,27), invitaţia şi promisiunea lui Isus (cf. Mt 11,28-30) sunt momente unice, dar strâns legate între ele.

Capitolul al XII-lea începe cu relatarea unui moment obişnuit din viaţa lui Isus împreună cu discipolii: "Isus trecea printre lanuri de grâu, într-o zi de sâmbătă" (Mt 12,1). De câte ori nu a străbătut Isus drumurile, câmpurile şi străzile Galileii pentru a împărţi tuturor din darurile mântuirii!? Şi, totuşi, în acea sâmbătă, cei care îl urmau au observat un fapt inedit: discipolii se înfruptau din spice, de fapt, le smulgeau şi le mâncau. Se cunoaşte obiceiul evreului pios, care, în zi de sâmbătă, în amintirea creaţiei şi a alianţei încheiate cu Iahve, se abţinea de la orice muncă şi de la orice activitate în zi de shabbat, deoarece era o zi de rugăciune, de odihnă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu. Prin atitudinea discipolilor, Isus nu a dorit să ofenseze, să schimbe sau să neglijeze obiceiurile şi poruncile comunităţilor credincioase, ci a dorit să le ofere o lecţie de viaţă şi de omenie, iar în cele din urmă, o explicare a priorităţilor în viaţa de credinţă: "Fiul Omului este stăpânul sâmbetei" (Mt 12,8). Noua perspectivă mesianică a interpretării legii asupra zilei de sâmbătă, ce depăşeşte disputele interne ale iudaismului, conchide în fraza finală "Fiul Omului este stăpânul sâmbetei" (Mt 12,8). Rădăcinile libertăţii discipolilor în confruntarea cu legea şi prescrierile rituale iudaice se opresc în mesajul mesianic al lui Isus Cristos. El nu abrogă legea, ci o duce la desăvârşire: doar în raportul strâns dintre credincios şi Isus, Domn şi Mesia, se poate intra în "odihna" definitivă promisă tuturor celor osteniţi şi împovăraţi (cf. Mt 11,28).

În continuarea relatării, îl întâlnim pe Isus în sinagogă, locul de rugăciune şi de adunare cultică sabatică, iar aici, parcă încercând să pună în practică tot ceea ce spusese în ogorul cu grâu, vindecă un om de paralizia mâinii. Isus Cristos, în această mică parabolă, notată în formă de întrebare pentru a-i coopta la discuţie şi pe interlocutori, stabileşte un paralelism între două cazuri: oaia căzută în groapă în zi de sâmbătă şi omul aflat în dificultate. În vocabularul evanghelic, termenul "oaia pierdută" era folosit pentru a indica imaginea omului care este obiectul atenţiei şi a grijii iubitoare a păstorului mesianic (cf. Mt 9,35; 10,6; 15,24). Pentru Isus Cristos, omul, în condiţia sa fizică şi sufletească, este criteriul de interpretare şi de aplicare a legii sâmbetei. Totuşi, această alegere radicală a lui Isus în favoarea omului va fi plătită cu un preţ imens: moartea pe cruce (cf. Mt 12,14).

Caracteristica, poate principală, a vieţii lui Isus Cristos este aceea de fi slujitor. În evanghelia sfântului Matei, la capitolul 12,15-21, se relatează că, îndepărtându-se, imediat după ce a luat la cunoştinţă de complotul împotriva sa, Isus adoptă linia profetică şi pacifică a Servitorului lui Iahve din Isaia 42,1-4, care este, de fapt, poziţia ideală pentru credinţa creştină şi pentru confirmarea credinţei cristologice a comunităţi creştine primare.

După această poziţie de relativ calm, Isus are un nou moment de dispută cu fariseii, care nici în faţa unei minuni nu-şi îndreaptă atitudinea, ci, dimpotrivă, îl acuză de magie şi satanism "Acesta nu scoate diavoli decât cu Beelzebul, căpetenia diavolilor!" (Mt 12,24). Cuvinte dure şi şocante: Dumnezeu face pact cu diavolul pentru a vindeca pe om! Se vede foarte bine împietrirea aceluia care nu doreşte să recunoască în bine decât răul, laşitatea, blasfemia. Interpretarea autentică a acestui pasaj este aceea că Isus Cristos, cu semnele puterii sale, semne pe cât de puternice, pe atât de eficace, nu doreşte numai să-i elibereze pe bolnavi de puterile răului, dar doreşte să inaugureze timpul de pe urmă al mântuirii prin care se aşteaptă victoria finală şi definitivă asupra puterii satanice şi a forţelor diabolice, care de multe ori se ascunde chiar între oameni, în aceia care controlează şi se fac drept garanţii dreptăţii, autorităţii şi istoriei umane.

Pericopa ce cuprinde capitolul al XII-lea, versetele 38-42, ne vorbeşte despre semnul lui Iona. Pasajul dezvoltat ne prezintă, din nou, contrastul dintre Isus Cristos şi reprezentanţii iudaismului, fariseii, cărora li se mai adaugă şi câţiva cărturari: ei cer să vadă un "semn" (cf. Mt 12,38). La această cerere, Isus Cristos face cunoscut un paralelism între el şi profetul Iona, care timp de trei zile a stat în pântecele balenei; în mod asemănător şi Fiul Omului va sta în "pântecele" pământului pentru a învia spre mântuirea omului.

Riscul de a cădea după ce "ţi-ai făcut curăţenie în casă" este foarte mare pentru oricine (cf. Mt 12,43-45). De fapt, scurta parabolă evanghelică asupra reîntoarcerii duhurilor rele este un avertisment adresat ascultătorilor săi care nu se decid să primească tot mesajul divin.

În cele din urmă, găsim episodul în care mama şi fraţii săi se găsesc în mijlocul mulţimii (cf. Mt 12,46-50). Pare poate nefiresc ca rudele apropiate ale lui Isus să se găsească în mulţime. Chiar dacă Fecioara Maria a fost primul discipol prin excelenţă al mesajului Fiului său, evanghelistul doreşte să scoată în evidenţă faptul că fraternitatea, comunitatea eclezială nu este rodul unui efort moral sau al unui spirit trupesc, ci îşi extrage originea şi semnificaţia din credinţa cristologică. Urmarea lui Isus Cristos comportă o redimensionare a legăturilor de rudenie plecând de la alegerea esenţială şi fundamentală a credinţei în Dumnezeu. În aceste rânduri, o găsim foarte bine identificată pe Fecioara Maria care a renunţat la această demnitate umană, de mamă, în favoarea tuturor celorlalţi oameni, ascultători, care aveau nevoie de îndrumările şi semnele Fiului său. Fecioara Maria, trăind în intimitate cu Dumnezeu, trăia, de fapt, evanghelizarea omenirii împreună cu Fiul său.

Bogăţia acestor texte scripturistice ne îndeamnă la o atentă considerare şi o fidelă urmare a lui Isus Cristos în viaţa de familie. Tentaţia necredinţei omului este foarte mare: posibilităţile tehnologice, libertatea omenească în ceea ce priveşte viaţa de cuplu, dezordinile sociale şi morale ale timpului nostru, lovesc din plin viaţa familiei, viaţa intimă a fiecăruia dintre noi. Iniţiativa lui Dumnezeu, în Fiul său Isus Cristos, este uluitoare: Dumnezeu îi oferă omului posibilitatea de a se mântui, de a alege un cadru familial unde să-şi poată dezvolta toate capacităţile cu care a fost înzestrat de Creator spre a dărui celuilalt o parte din iubirea lui Dumnezeu.

Isus Cristos, Dumnezeu adevărat, cunoscând neputinţa firii noastre, s-a coborât în mijlocul oamenilor spre a-i orienta către nemurire, către adevăr şi fericire. Isus slujeşte şi este alături de noi, alături de fiecare familie, în momentul în care "casa" sufletului este pregătită să-l primească pe Dumnezeu; dar întotdeauna există pericolul ca aceasta să fie pângărită de rău şi dezordine. Şi totuşi, acolo este mâna ocrotitoare a Preasfintei Fecioare Maria, care a trăit şi simţit ca mamă toate momentele fericite sau mai puţin fericite ale unei familii; aceasta asigurată prosperitatea spirituală şi materială. Trebuie ca noi, fii adoptivi ai lui Dumnezeu, fraţi în Isus Cristos, şi fii ai Fecioarei Maria, să acceptăm să urmăm calea trasată de el, să fim de acord cu ascultarea şi trăirea cuvântului dumnezeiesc şi în mod deosebit cu aplicarea lui în familie.

Capitolul al patrulea din Carta drepturilor familiei ne propune şi ne explică faptul că:

• viaţa umană trebuie să fie respectată şi protejată în mod absolut încă din momentul conceperii ei;

• avortul este o directă încălcare a dreptului fundamental la viaţă al fiinţei umane;

• respectul pentru demnitatea fiinţei umane exclude orice manipulare experimentală sau exploatare a embrionului uman;

• toate intervenţiile asupra patrimoniului genetic al persoanei umane, care nu au ca scop corectarea anomaliilor, constituie o încălcare a dreptului la integritate fizică şi împiedică binele familiei;

• fiii, atât înainte, cât şi după naştere, au dreptul la protecţie şi asistenţă socială, cum au şi mamele, atât în timpul sarcinii cât şi după naştere, pentru o anumită perioadă;

• toţi fiii, atât cei născuţi în familii căsătorite, cât şi în afara căsătoriei, se bucură de acelaşi drept al protecţiei sociale, în vederea dezvoltării lor personale şi integrale;

• orfanii sau copiii privaţi de asistenţa părinţilor sau a tutorilor trebuie să primească protecţie specială din partea societăţii. Statul, în ceea ce priveşte încredinţarea sau adopţia, trebuie să prevadă o legislaţie care să faciliteze familiile capabile să primească în casele lor copii care au nevoie de asistenţă permanentă sau temporară şi care, în acelaşi timp, să respecte drepturile naturale ale părinţilor;

• copiii cu handicap au dreptul de a găsi în casă sau în şcoală un mediu adaptat dezvoltării lor umane.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.