SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 89, 20.07.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (VII)
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. In 18,1-19,42) (I)
Arestarea şi procesul lui Isus Cristos (cf. In 18,1-19,16a)

Evanghelistul Ioan zugrăveşte cu mult realism şi, în acelaşi timp, cu multă măiestrie pătimirea şi moartea lui Isus Cristos: expunerea este sintetizată în două capitole, ambele scoţând în relief în ce mod a preferat Dumnezeu să mântuiască lumea. Cele două capitole relatează arestarea, pătimirea, moartea şi înmormântarea lui Isus Cristos: de fapt, pătimirea şi moartea lui Isus Cristos revelează mărirea Fiului Unul-născut al Tatălui, iar aceasta se observă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, Isus Cristos prevesteşte de mai multe ori care va fi sfârşitul său; în al doilea rând, libertatea cu care suferă şi moare Isus Cristos este una hotărâtoare pentru mântuirea omului; şi, în al treilea rând, superioritatea lui Isus Cristos asupra adversarilor săi este una evidentă: cu toate acestea, Isus Cristos nu este cel învins, ci învingătorul, deoarece Răstignitul este adevăratul învingător. În capitolul al XVIII-lea şi în prima parte a capitolului al XIX-lea, pe care le tratăm în rândurile următoare, găsim trei pericope scripturistice pline de semnificaţie mântuitoare: arestarea lui Isus Cristos (cf. In 18,1-11), Isus Cristos înaintea marelui preot şi renegarea sfântului Petru (cf. In 18,12-27), Isus Cristos înaintea lui Pilat (cf. In 18,28-19,16a).

Luând sfârşit cina, Isus Cristos împreună cu discipolii săi ies din cetate şi merg pe Muntele Măslinilor, locul în care se va produce arestarea sa (cf. In 18,1-11). Întreaga secvenţă a arestării lui Isus Cristos este plină de măreţie, dar şi neputinţă. Măreţie din partea lui Isus Cristos care, deşi cunoaşte foarte bine ceea ce va suferi, nu-i respinge pe cei veniţi să-l aresteze; ba, mai mult, el le iese în întâmpinare şi se prezintă: în acel moment, gloria sa îi face pe cei veniţi să-l reţină să i se închine. Neputinţa este caracteristica tuturor celor prezenţi în faţa lui Dumnezeu şi a misterului mântuirii omului: discipoli, cohortă, Iuda. Este foarte interesant dualismul Petru-Iuda: Petru scoate sabia pentru a-şi apăra Învăţătorul, Iuda se amestecă printre cei ce au venit să-l aresteze şi nu are curajul să spună nimic.

Prezentarea lui Isus Cristos în faţa marelui preot şi renegarea sfântului Petru sunt două momente cruciale pentru om şi omenire: în aceste două episoade se concentrează întreaga dramă umană (cf. In 18,12-27). Farsa procesului iudaic îşi atinge apogeul în faptul că neavând dovezi ale presupuselor încălcări ale legii, mai marii religioşi, în frunte cu Anna şi Caiafa, se comportă cu violenţă, atât verbală, cât şi fizică, ea fiind rezultatul neacceptării planului mântuitor şi al împietririi inimii. Chiar dacă evanghelistul Ioan nu ne relatează multe amănunte ale acestui proces religios, după rezultatul său (adică, trimiterea la autoritatea politică), ne putem da seama că soarta lui Isus Cristos fusese deja hotărâtă. În tot acest timp, sfântul Petru joacă un rol secundar, însă plin de semnificaţie: îl trădează pe Isus Cristos! Atitudinea lui Petru este în conformitate cu profeţia pe care Isus Cristos o făcuse, dar şi cu faptul că încă nu reuşise să-şi clădească o credinţă puternică: faptul învierii şi recunoaşterea vinei îi vor da noi valenţe ale existenţei sale.

Înainte de drumul Golgotei şi al morţii sale, Isus Cristos este supus unui proces civil, fiind prezentat guvernatorului Pilat (cf. In 18,28-19,16a). În această lungă pericopă se concentrează şi se derulează cu repeziciune multe evenimente: prezentarea lui Isus Cristos în faţa lui Pilat, interogatoriul, eliberarea lui Barnaba, biciuirea şi încoronarea cu spini, condamnarea la moarte. În toate acestea se poate citi pe chipul lui Isus Cristos o linişte dezarmantă; cu toate că ştia prea bine că va muri, nu se lasă pradă emoţiilor trecătoare, chiar dacă va suferi îndelung, şi le vorbeşte oamenilor, prin cuvinte şi prin fapte, despre Împărăţia lui Dumnezeu. În faţa furiei oarbe a oamenilor, în faţa indiferentismului soldaţilor, în faţa nedumeririi lui Pilat, Isus Cristos se prezintă ca rege al universului şi demonstrează că doar prin încredere deplină în Dumnezeu ne putem apropia de mântuire.

Cu siguranţă că aceste secvenţe cutremurătoare din viaţa pământească a lui Isus Cristos nu lasă loc la multe discuţii, dar din ele familia creştină trebuie să scoată învăţăminte. De multe ori ne simţim trădaţi şi neînţeleşi de cei din jurul nostru, ba chiar de cei din familia noastră, însă în toate acestea să privim la Isus Cristos şi să ne încărcăm sufletul de blândeţe, de curaj, de înţelegere şi de compasiune. În acest fel devenim creştini autentici şi o familie dedicată lui Dumnezeu.

Familiaris consortium, 71:

Însă, mai presus de toate, trebuie recunoscută acea poziţie singulară care, în acest domeniu, priveşte misiunea soţilor şi a familiilor creştine, în puterea harului primit în sacrament. O astfel de misiune trebuie pusă în slujirea calificării Bisericii şi zidirea împărăţiei lui Dumnezeu în istorie. Acest lucru e recerut ca act docil de supunere lui Cristos Domnul. El, în puterea căsătoriei celor botezaţi ridicată la sacrament, conferă soţilor creştini o misiune specială de apostoli, trimiţându-i ca lucrători în via sa, şi, într-un mod cu totul special, în acest câmp al familiei.

În această activitate, ei lucrează în comuniune şi colaborare cu alţi membri ai Bisericii, care lucrează şi ei în folosul familiei, aducând rodul darurilor şi funcţiunilor. Un astfel de apostolat se va desfăşura, mai ales, în sânul familiei proprii, prin dovada vieţii văzute în conformitate cu legea divină în toate aspectele ei, cu educaţia creştină a copiilor, cu ajutorul dat maturizării lor de credinţă, cu educaţia la castitate, pregătindu-i pentru viaţă, ferindu-i de primejdiile ideologice ori morale de care sunt adesea ameninţaţi, cu inserarea lor în comunitatea eclezială şi în cea civilă, în mod gradat şi responsabil, ajutându-i cu sfatul în alegerea vocaţiei, cu ajutorul reciproc între membrii familiei, pentru creşterea umană şi creştină. Acest apostolat se va materializa în opere de caritate spirituală şi materială faţă de alte familii, în special cele mai lipsite de ajutor şi susţinere, către cei săraci, bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, văduve, soţi de familie părăsiţi, fetele cu copii şi acelea care, din cauza greutăţilor, sunt ispitite să avorteze rodul trupului lor..." (FC 71).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.