SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 88, 13.07.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (VI)
Ultima cină (cf. In 13,1-17,26) (V)
Rugăciunea finala a lui Isus Cristos (cf. In 17,1-26)

Înainte de începerea pătimirii şi morţii sale, adică la sfârşitul ultimei cine, evanghelistul Ioan notează rugăciunea finală, rugăciunea de adio pe care Isus Cristos o adresează discipolilor săi (cf. In 17,1-26). Această rugăciune are o unitate expoziţională chiar dacă o putem sistematiza în mai multe secţiuni: rugăciunea de glorificare a lui Isus Cristos de către Tatăl (cf. In 17,1-5), rugăciunea pentru discipolii săi pentru a fi păziţi de rău şi pentru a fi sfinţiţi în adevăr (cf. In 17,6-19), rugăciunea lui Isus

Cristos pentru unitatea credincioşilor (cf. In 17,20-23) şi rugăciunea lui Isus Cristos pentru ca

toţi credincioşii să ajungă la perfecţiune în viaţa veşnică (cf. In 17,24-26).

Această rugăciunea de glorificare a lui Isus Cristos este încoronarea discursului de adio pe care îl face înainte de pătimirea şi moartea sa: ea mai este numită şi "rugăciunea sacerdotală" a lui Isus Cristos (cf. In 17,1-5). În aceste prime cinci versete găsim atitudinea plină de încredere a lui Isus Cristos adresată Tatălui său ceresc şi, în acelaşi timp, el este văzut drept preot care mijloceşte pentru discipolii săi, care, în scurt timp, vor rămâne lipsiţi de prezenţa sa fizică în această lume. Tot în această perspectivă, rugăciunea sacerdotală, rugăciunea de consacrare a lui Isus Cristos, pregăteşte, oferă şi binecuvântează sacrificiul său pe cruce.

Rugăciunea pe care Isus Cristos o face pentru ca discipolii săi să fie întăriţi în credinţă şi pentru

sfinţirea lor în adevăr este una plină de încărcătură emoţională (cf. In 17,6-19). Rugăciunea, începută anterior, ia acum valenţele unei intercesiuni pentru discipolii săi în care Isus Cristos le oferă raţiunea

pentru care ei sunt în centrul rugăciunii sale: datorită faptului că i-au ascultat cuvintele şi că

i-au fost tot timpul alături, ei vor forma o comunitate constituită nu pe puterile proprii, ci prin activitatea desfăşurată de el în această lume şi care, în acest moment, este pe cale să se încheie. Isus

Cristos explică faptul că pe cei care Tatăl i-a încredinţat în această lume l-a revelat numele său şi

că acest nume este, de fapt, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Cunosc cu adevărat pe Dumnezeu aceia care îşi dau seama de iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de lume şi care s-a manifestat prin trimiterea Fiului său pentru mântuirea ei. Acesta este rodul întregii sale lucrări mântuitoare, care este, de altfel, şi lucrarea Tatălui: anunţarea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu prin cuvinte, prin minuni şi prin moartea sa pe cruce. Pentru a preciza de ce face această rugăciune pentru discipolii săi, Isus Cristos afirmă că ei aparţin lui Dumnezeu şi că în ei se găseşte gloria lui Dumnezeu. De fapt, cei care se găsesc sub ocrotirea lui Dumnezeu se folosesc de credinţa în Isus Cristos şi sunt sfinţiţi în adevărul

acestei credinţe.

Rugăciunea lui Isus Cristos pentru unitatea credincioşilor (cf. In 17,20-23), pregătită deja din versetul al XI-lea, este o declaraţie deschisă în favoarea unei adeziuni totale la planul mântuitor pregătit din veşnicie de către Dumnezeu Tatăl oamenilor. De fapt, această rugăciune a lui Isus Cristos nu se adresează numai discipolilor prezenţi la masă cu el, ci şi viitorilor credincioşi ai săi din toate timpurile şi de pretutindeni, adică întregii Biserici creştine. Caracteristicile care disting unitatea pentru care s-a rugat sunt indicate de cele două propoziţii finale: "Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu sunt în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Prima caracteristică afirmă că adunarea credincioşilor trebuie să constituie o unitate care să răspundă la aceea existentă între Tatăl şi Fiul. Cea de a doua caracteristică adaugă că aceia care sunt uniţi între ei în duhul lui Dumnezeu trebuie să facă parte integrantă din comunitatea creştină, adică trebuie să se găsească într-o foarte strânsă legătură de unitate cu toţi în Biserică. La o atentă analiză a acestui pasaj, se poate observa că rugăciunea lui Isus Cristos pentru unitatea credincioşilor este şi o intercesiune pentru lumea întreagă. Fundamentul pe care se constituie această unitate între credincioşi este tocmai persoana lui Isus Cristos, deoarece el a oferit lumii acea mărire pe care a primit-o de la Tatăl. În acelaşi fel, dacă creştinii sunt uniţi între ei pot da chip iubirii şi măririi lui Dumnezeu.

Ca încheiere a rugăciunii de adio de la Cina cea de Taină, Isus Cristos se roagă ca credincioşii să ajungă la perfecţiune în viaţa viitoare (cf. In 17,24-26). Până în acest moment rugăciunea lui Isus Cristos cerea ca discipolii, imediat după separarea lor vizibilă de Fiul lui Dumnezeu, să fie perseverenţi în persecuţii; din acest moment, tonul se modifică şi se proiectează reunirea discipolilor cu Maestrul lor în Împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, Maestrul îi cere lui Dumnezeu Tatăl ca toţi aceia care i-au fost încredinţaţi să fie primiţi în locuinţele veşnice, deoarece în acest fel ei vor vedea mărirea sa pe deplin. Cererea pe care Isus Cristos o adresează lui Dumnezeu Tatăl este, în cele din urmă, o promisiune făcută discipolilor săi, prin care li se garantează coabitarea lor cu Dumnezeu în veşnicie.

Exemplul rugăciunii lui Isus Cristos ar trebui să stimuleze profund întreaga comunitate creştină, cu un aport deosebit pentru familie. Un element demn de remarcat, care reiese din acest capitol, este cel legat de toleranţă, ecumenism şi unitate. Dacă unitatea pentru care se roagă Isus Cristos este pusă în relaţie, de pe o parte, cu comuniunea vitală a Fiului cu Tatăl, iar pe de altă parte, cu identitatea credincioşilor în faţa lumii, familia noastră creştină trebuie să fie semnul vizibil al unităţii lui Dumnezeu. Chiar şi în familiile mixte, ba chiar mai mult în ele, trebuie subliniat faptul împăciutor al prezenţei vieţii de rugăciune, de sacrament şi de unitate dintre toţi creştinii.

Familiaris consortium, 70:

"Biserica - comunitate mântuită şi mântuitoare - trebuie considerată în dubla ei dimensiune universală şi particulară: acest lucru se exprimă şi se actualizează în comunitatea diecezană divizată pastoral în mai multe comunităţi minore, între care se distinge, pentru importanţa ei specială, parohia.

Comuniunea cu Biserica universală nu împiedică, ci generează şi promovează consistenţa şi originalitatea diferitelor Biserici particulare; acestea din urmă, rămân subiectul operativ mai apropiat şi mai eficace pentru actualizarea pastoralei familiale. În acest sens, orice Biserică locală şi, în termeni speciali, orice comunitate parohială, trebuie să fie conştientă de harul şi responsabilitatea pe care o primeşte de la Domnul în vederea promovării familiei. Orice plan de pastorală organică, la orice nivel, nu trebuie să neglijeze luarea în consideraţie a pastoralei familiei.

În lumina acestei responsabilităţi, este înţeleasă şi importanţa unei pregătiri adecvate din partea acelora care se vor ocupa în mod special cu acest gen de apostolat. Preoţii, călugării şi călugăriţele, deja din perioada formării lor, sunt orientaţi şi formaţi într-o manieră progresivă şi adecvată la datoriile respective. Între alte iniţiative, îmi face plăcere să subliniez crearea recentă în Roma, pe lângă Universitatea Pontificală de la Lateran, a unui institut superior consacrat studiului problemelor familiei. De asemenea, şi în unele dieceze au fost fondate institute de acest gen; episcopii să aibă grija ca un număr cât mai mare de preoţi, înainte de a-şi asuma responsabilităţi parohiale, să frecventeze cursuri specializate. În alte locuri sunt ţinute periodic cursuri de formare în institutele superioare de studii teologice şi pastorale. Aceste iniţiative sunt încurajate, susţinute, diversificate şi deschise, evident, şi laicilor a căror activitate profesională (medicală, legală, psihologică, socială, educativă) poate fi în ajutorul familiei" (FC 70).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.