SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 87, 06.07.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (V)
Ultima cină (cf. In 13,1-17,26) (V)
Misiunea Duhului Sfânt şi revenirea lui Isus Cristos (cf. In 16,4b-33)

Importanţa pe care evanghelistul Ioan o dă prezenţei Duhului Sfânt în viaţa discipolilor şi a Bisericii primare este foarte bine conturată în cel de al XVI-lea capitol al Evangheliei sale. Înşiruirea, prevestirea evenimentelor viitoare şi, de asemenea, importanţa pe care o are intervenţia lui Dumnezeu în lume, prin intermediul Duhului Sfânt, sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară a ultimelor momente din viaţa pământească a lui Isus Cristos. Pericopele acestui capitol sunt structurate după cum urmează: misiunea Duhului Sfânt (cf. In 16,4b-15), promisiunea revenirii lui Isus Cristos (cf. In 16,16-24) şi victoria lui Isus Cristos asupra lumii (cf. In 16,25-33).

Contextul în care Isus Cristos le anunţă discipolilor venirea Duhului Sfânt şi misiunea pe care acesta o va îndeplini în lume este favorizat de plecarea iminentă din mijlocul lor (cf. In 16,4b-15). Din această cauză, vestea pe care Isus Cristos le-o dă, adică faptul că va pleca curând din mijlocul lor, îi întristează pe discipoli. Ei se gândesc doar la un singur lucru: că vor fi privaţi de prezenţa Maestrului lor şi că vor rămâne singuri într-o lume care-i urăşte. Văzând atitudinea lor, Isus Cristos le reproşează faptul că se gândesc numai la acest lucru şi nu pot realiza că, de fapt, această plecare a sa din mijlocul lor la Tatăl este condiţia necesară pentru venirea Duhului Sfânt. Tocmai în misiunea revelatoare a Duhului Sfânt, întreaga activitate a Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, continuă să se actualizeze şi, prin prezenţa Duhului Sfânt, această activitate este dezlegată de limitele timpului şi ale spaţiului. Duhul Sfânt va fi acela care îi va introduce pe discipoli şi pe toţi aceia care vor asculta de şoaptele sale în deplina cunoaştere a adevărului proclamat de Isus Cristos, oferindu-le posibilitatea de a se apăra de atacurile şi de persecuţiile lumii.

Promisiunea revenirii lui Isus Cristos (cf. In 16,16-24) este tema principală a acestei pericope. Vorbind despre acest eveniment şi pentru a putea înţelege mai bine ceea ce doreşte să spună evanghelistul în acest pasaj scripturistic, este necesar a sublinia faptul că momentul revederii dintre Isus Cristos şi discipolii săi nu este legat, în mod imediat, de paruzie, ci, mai degrabă, de învierea sa. După ce Isus Cristos îi atenţionează pe discipolii căzuţi în angoasă de prezenţa Duhului Sfânt şi de marele avantaj de care se bucură prin venirea lui, îi anunţă că timpul de singurătate nu va fi lung, căci el se va întoarce curând. Cu toate acestea, discipolii nu sunt capabili de a înţelege semnificaţia plecării lui Isus Cristos din mijlocul lor, care este, de fapt, o trecere din această lume la Tatăl. Pentru a-i linişti şi pentru a le da curaj în încercările viitoare, Isus Cristos îi îndeamnă să ceară tot ceea ce au nevoie de la Tatăl în numele lui şi vor obţine tot. Doar datorită acestei rugăciuni discipolii se pot număra printre martorii autentici ai învierii sale.

Promisiunea lui Isus Cristos, cuvintele de consolare sau victoria lui Isus Cristos asupra lumii fac obiectul celei de a treia pericope din acest capitol (cf. In 16,25-33). Până în acest moment Isus Cristos le vorbeşte discipolilor în "imagini", adică sub forma ascunsă: dar acum a sosit timpul în care trebuie să le vorbească deschis despre patima, moartea şi învierea sa. Isus Cristos doreşte să-i pregătească pe discipoli pentru marea aventură a sfârşitului său pământesc, deoarece, în momentul în care ei vor aprofunda cuvintele, acţiunile şi minunile sale, vor putea să înţeleagă faptul că el este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Întreaga sa activitate pământească şi raportul dintre el şi discipolii săi s-a bazat pe iubire şi pe credinţa în originea divină a Fiului Omului: tocmai de aceea este necesară clarificarea situaţiei în care se vor găsi discipolii imediat după ce Isus Cristos va fi arestat. Credinţa discipolilor nu trebuie să se clatine, deoarece ei sunt la şcoala lui Dumnezeu şi, de aceea, trebuie să-şi pună toata speranţa în el, fără nici o rezervă.

Aceste pericope scripturistice ne sunt de mare ajutor în aprofundarea relaţiilor existente în cadrul familiei creştine, în momentul în care se vorbeşte despre acţiunea lui Dumnezeu şi curajul care trebuie să o însoţească în faţa diferitelor dificultăţi inerente. Desigur că de multe ori familia şi fiecare membru al ei sunt supuşi diferitelor presiuni externe şi, de multe ori, acestea induc în eroare conştiinţele. În faţa problemelor zilnice este uşor să se cadă dacă nu se are în vedere faptul că prezenţa Duhului Sfânt este esenţială: numai Dumnezeu, prin intermediul Duhului Sfânt, poate să desăvârşească tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu a adus prin învăţătura sa. Ceea ce trebuie să fie un moto în viaţa de familie este îndemnul lui Isus Cristos: "În lume veţi avea necazuri; însă, curaj, eu am învins lumea" (In 16,33).

Familiaris consortium, 69:

"Grija pastorală faţă de familia regulamentar constituită, înseamnă, în concret, că toate componentele comunităţii ecleziale locale sunt antrenate în ajutorarea cuplului, pentru ca acesta să descopere şi să trăiască noua sa vocaţie şi misiune. Pentru ca familia să devină tot mai mult adevărata comunitate de iubire, este necesar ca toţi membrii ei să fie ajutaţi şi pregătiţi, conform responsabilităţii lor faţă de problemele noi care se ivesc, faţă de slujirea reciprocă şi de colaborarea activă în viaţa de familie.

Şi acest lucru e valabil mai ales pentru perechile tinere care, aflându-se în faţa unor valori şi responsabilităţi noi, sunt mai expuse, mai ales în primii ani ai căsătoriei, la eventualele dificultăţi create de adaptarea la viaţa comună şi cele de pe urma naşterii copiilor. Tinerii căsătoriţi vor şti să primească cu inimă deschisă şi să pună la valoare cu înţelepciune ajutorul discret, delicat şi generos al altor familii, care fac de mult timp experienţa căsătoriei şi a familiei. Astfel, în sânul comunităţii ecleziale - marea familie formată din familiile creştine - se va actualiza un schimb mutual de prezenţă şi ajutor între familii, fiecare punând la dispoziţie, în folosul tuturor, propria experienţă umană şi darurile credinţei şi ale harului. Susţinut cu adevărat spirit apostolic, acest ajutor de la familie la familie va fi una dintre cele mai simple şi puternice modalităţi la îndemâna tuturor de a pătrunde în profunzime acele valori creştine care sunt punctul de plecare şi sosire a oricărei griji pastorale. În acest mod, tinerele familii nu se vor limita numai la a primi, ci, la rândul lor, astfel ajutate, vor deveni şi ele izvor de îmbogăţire pentru alte familii, constituite deja de un anumit timp, cu mărturia lor de viaţă şi cu ajutorul lor efectiv.

Apoi, în activitatea pastorală, privind tinerele familii, Biserica trebuie să rezerve o atenţie deosebită pentru a le educa la trăirea responsabilă a iubirii conjugale, în raport cu exigenţele comuniunii şi slujirii vieţii, căutând să îmbine armonios intimitatea vieţii din casă şi opera comună şi generoasă pentru edificarea Bisericii şi societăţii umane. Mai apoi, cu naşterea copiilor, cuplul devine familie în sens deplin şi specific, Biserica va fi alături de soţi, pentru ca ei să-şi primească copiii, să-i iubească ca pe un dar de la stăpânul vieţii, primind cu bucurie truda de a-i sluji la creşterea lor umană şi creştină" (FC 69).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.