SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 86, 29.06.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (III)
Ultima cină (cf. In 13,1-17,26) (III)
Isus Cristos, viţa cea adevărată (cf. In 15,1-16,4a)

Isus Cristos îşi continuă ideea din capitolul precedent şi, în cel de al doilea discurs al său de adio, le oferă mai multe piste de reflecţie în ceea ce priveşte necesitatea de a rămâne în el, condiţia prin care ei pot să-i înţeleagă mesajul şi misiunea şi, în cele din urmă, ura lumii împotriva lor şi raţiunea pentru care sunt urâţi. Cel de al XV-lea capitol şi începutul celui de al XVI-lea sunt formate din două pericope: Isus Cristos, viţa cea adevărată (cf. In 15,1-17) şi ura lumii împotriva apostolilor (cf. In 15,18-16,4a).

Necesitatea consolidării legăturii dintre Isus Cristos şi discipoli este foarte bine exprimată în pericopa intitulată "Isus Cristos, viţa cea adevărată" (cf. In 15,1-17). Începutul pericopei nu conţine nici o parabolă, nici o alegorie, ci este un discurs în care frazele pot fi înţelese în sensul metaforic, chiar dacă unele pot fi înţelese şi în sensul propriu al cuvântului. Faptul că Isus Cristos se numeşte pe sine "viţa cea adevărată" ne vorbeşte despre strânsa legătură a harului care există între Fiul lui Dumnezeu şi aceia care îl urmează. Imaginea viţei de vie, folosită foarte frecvent atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, ne aminteşte de întreaga istorie de mântuire a lui Israel şi a noului popor al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, face referinţă la acel popor rebel care nu vrea să asculte cuvintele mântuitoare ale lui Dumnezeu. Declarând că este viţa cea adevărată, Isus Cristos îşi revendică titlul de unic dispensator al viţei adevărate şi genuine şi subliniază necesitatea de a rămâne în el dacă cineva doreşte să găsească drumul spre mântuire şi viaţa adevărată. O asemenea viaţă se găseşte doar în Dumnezeu şi, de aceea, adevărata viţă nu este altceva decât viţa divină, viţa cerească dăruită de Dumnezeu celor care-l urmează din toata inima.

Concluzia logică a acestui discurs se concretizează în iubirea reciprocă pe care discipolii autentici ai lui Isus Cristos trebuie să o pună în practică: nu este suficientă numai o alegere intelectuală, ci este obligatoriu ca alegerea să fie însoţită de fapte concrete de caritate fraternă. Isus Cristos le indică faptul că o condiţie esenţială, de fapt condiţia primă a rămânerii în viţa cea adevărată, este observarea poruncilor sale, iar această ascultare se reduce la iubirea fraternă. Demonstraţia cea mai înaltă a acestei iubiri este alimentată de darul vieţii veşnice pentru aceia care se iubesc. Fiind obiectul iubirii lui Dumnezeu, discipolii devin prietenii Fiului lui Dumnezeu, dar trebuie să demonstreze prin fapte acest lucru. Datorită respectării şi asimilării poruncilor sale, Isus Cristos îi numeşte pe discipoli drept prietenii săi şi le conferă un drept unic şi irevocabil: prietenia cu Dumnezeu. Atitudinea lui Isus Cristos este una de o deosebită atenţie faţă de discipoli şi-i numeşte prietenii săi, deoarece, în tot timpul petrecut în mijlocul lor, nu i-a considerat, nici nu i-a tratat ca pe nişte sclavi, ci ca pe adevăraţi prieteni. Totuşi este de subliniat faptul că este vorba despre un caracter cu totul special al acestei prietenii. Nu este vorba despre o relaţie de prietenie între egali: Isus Cristos este Dumnezeu, iar discipolii sunt simple creaturi. Însă ceea ce i-a făcut pe discipoli să fie demni de această prietenie a Fiului lui Dumnezeu a fost alegerea liberă a lui Dumnezeu şi unicul schimb pe care ei îl pot oferi lui Dumnezeu este acela de a aduce roade pentru viaţa veşnică.

Ura lumii împotriva discipolilor (cf. In 15,18-16,4a) este una justificată de faptul că ei nu fac parte din ea: lumea va răsplăti faptele lor cu ură şi cu persecuţie. Cu toate acestea, Isus Cristos îi invită pe discipoli să nu se mire de această atitudine a lumii, deoarece ei imită, în persoana lor, ceea ce a avut de suferit şi el. Ura lumii îi va lovi, deoarece ei nu mai aparţin lumii, iar ei au fost scoşi din lume de către Isus Cristos. Ceea ce a experimentat Isus Cristos vor experimenta şi discipolii săi, iar prin acest fapt ei se vor identifica cu el şi la venirea în slava cerească.

Din aceste doua pericope ale Evangheliei sfântului Ioan ne putem da foarte bine seama că pentru viitorul familiei creştine sunt esenţiale anumite jaloane, o anumită conduită de viaţă. Între ele, două par a fi primordiale: iubirea fraternă şi înfruntarea provocărilor lumii cu încredere în Dumnezeu. Acolo unde este iubire autentică, acolo unde domneşte înţelegerea bazată pe credinţă, viaţa de familie se transformă într-un loc binecuvântat de Dumnezeu şi căutat de oameni.

Familiaris consortium, 68:

"Tocmai pentru că în celebrarea Sacramentului Căsătoriei se are în vedere o deosebită atenţie la dispoziţiile morale şi spirituale ale celor care se căsătoresc - mai ales dispoziţiile credinţei lor - este întâlnită aici o dificultate, des întâlnită, în care se pot afla păstorii Bisericii, în contextul societăţii noastre secularizate.

Într-adevăr, credinţa, pe care o cere Biserica de la cei care se căsătoresc, poate fi de diferite grade şi datoria primară a păstorilor este aceea de a o redescoperi, de a o hrăni şi de a o face să se maturizeze. Însă, ei sunt datori să înţeleagă şi motivele pe care le are Biserica de a admite la celebrarea matrimonială chiar şi pe cei care sunt imperfect dispuşi.

Specificul Sacramentului Căsătoriei este acela că, între toate sacramentele, este sacramentul unei realităţi care există deja în economia creaţiei, fiind însuşi contractul conjugal instituit de Creator «de la început». De aceea, hotărârea bărbatului şi a femeii de a se uni conform acestui plan divin sau decizia de a-şi uni în consimţământul conjugal revocabil toată viaţa lor într-o iubire indisolubilă şi fidelitate necondiţionată, implică realmente, chiar dacă ei nu sunt pe deplin conştienţi, o acceptare profundă a voinţei lui Dumnezeu, care nu se poate da pe sine fără harul său. Ei deci sunt deja inseraţi într-o acţiune adevărată şi proprie, care îi duce la mântuire, pe care celebrarea sacramentală şi pregătirea imediată a acestei celebrări o pot completa şi duce la bun sfârşit, pentru motivul intenţiei lor drepte, dată fiind intenţia lor dreaptă.

E adevărat - pe altă parte - că, în unele teritorii, motive de ordin mai mult social decât autentic religioase îi determină pe cei logodiţi să ceară a li se face ceremonia religioasă în biserică.

Lucrul nu e de mirare. Căsătoria nu este un eveniment care interesează numai pe acela care se căsătoreşte. Prin natura sa, căsătoria este un fapt social, care angajează pe soţi în faţa societăţii. Totdeauna celebrarea căsătoriei a fost o sărbătoare care uneşte familii şi prieteni. E de la sine înţeles că în celebrarea căsătoriei intră motive sociale, împreună cu cele personale, atunci când se cere oficierea căsătoriei în Biserică.

Cu toate acestea, nu trebuie să se uite faptul că aceşti miri, în puterea botezului, sunt deja inseraţi în legământul nupţial al lui Cristos cu biserica sa şi cu intenţia lor dreaptă, au acceptat planul lui Dumnezeu asupra căsătoriei şi, cel puţin implicit, consimt la ceea ce intenţionează Biserica să facă, atunci când oficiază căsătoria. De aceea, simplul fapt că în această cerere intră şi motive cu caracter social, nu justifică un eventual refuz din partea păstorilor. În rest, aşa cum ne învaţă Conciliul Vatican al II-lea, sacramentele, cu cuvintele şi cu elementele rituale, nutresc şi întăresc credinţa; acea credinţă în care mirii sunt deja inseraţi prin forţa intenţiei lor drepte şi pe care harul lui Cristos nu încetează de a o favoriza şi a o susţine.

A voi să stabileşti alte criterii pentru admiterea la celebrarea eclezială a căsătoriei, criterii care ar privi gradul de credinţă al celor ce vor să se căsătorească, comportă riscuri foarte grave. A face judecăţi neîntemeiate şi discriminatorii, apoi riscul de a stârni dubii cu privire la căsătoriile deja încheiate, cu o daună gravă pentru comunităţile creştine şi cu noi nelinişti nejustificate pentru conştiinţa soţilor; s-ar putea ajunge la pericolul de a contesta sau de a pune la îndoială sacramentalitatea multor căsătorii ale fraţilor separaţi de comuniunea deplină cu Biserica Catolică, contrazicând astfel tradiţia eclezială.

Invers, când după toate încercările, mirii refuză în mod clar şi deschis ceea ce Biserica înţelege să îndeplinească, atunci când se celebrează căsătoria celor botezaţi, păstorul sufletesc nu-i poate admite la celebrare. Cu toată neplăcerea pe care o simte, el are datoria de a lua act de această situaţie şi de a explica celor interesaţi că, astfel stând lucrurile, nu Biserica împiedică acea celebrare, ci înşişi mirii, cu toate că ei au cerut-o.

De aici urmează necesitatea stringentă a unei evanghelii şi cateheze pre şi post-matrimoniale, puse în act de întreaga comunitate creştină, pentru ca orice bărbat şi orice femeie care se cunună, să celebreze Sacramentul Căsătoriei, nu numai valid, ci şi cu folos sufletesc" (FC 68).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.