SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 85, 22.06.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (II)
Ultima cină (cf. In 13,1-17,26) (II)
Isus Cristos - calea, adevărul şi viaţa (cf. In 14,1-31)

O temă de mare actualitate pentru întreaga Biserică creştină este aceea legată de adevăr, iar cel de al XIV-lea capitol al Evangheliei sfântului Ioan ne vorbeşte tocmai despre acest subiect. De fapt, capitolul conţine doar două pericope: Isus Cristos - calea, adevărul şi viaţa (cf. In 14,1-14) şi Isus Cristos promite pe Duhul Sfânt (cf. In 14,15-31).

Imediat după ce le spune apostolilor săi că el trebuie să plece la Tatăl, Isus Cristos le promite că se va întoarce să-i ia cu sine şi, de asemenea, le indică ce este el, de fapt, calea, adevărul şi viaţa (cf. In 14,1-14).

Gândul iminentei plecări a Învăţătorului lor a provocat, cu siguranţă, în discipoli o profundă angoasă şi tristeţe: din acel moment ei se vor găsi singuri în lumea care-i urăşte, deoarece nu sunt fiii lumii [1] (cf. In 14,1-4). De aceea, Isus Cristos începe să combată tristeţea discipolilor demonstrându-le că el este stăpânul vieţii şi al morţii şi că el este împreună cu Dumnezeu Tatăl cel care are în puterea sa Împărăţia cerurilor. Ei, dacă vor crede cu fermitate în el, cred în Dumnezeu Tatăl şi datorită acestui fapt au deja locurile pregătite în casa Tatălui.

Surprinşi de afirmaţia lui Isus Cristos, discipolii, prin intermediul lui Toma, îl întreabă în legătură cu drumul de urmat şi care este acesta. Drept răspuns, Isus Cristos le arată calea de urmat; el însuşi (cf. In 14,5-14). Dorind să le explice foarte clar ceea ce a avut de îndeplinit pe pământ, Isus Cristos le spune discipolilor că el este începutul şi sfârşitul oricărei activităţi şi al oricui scop pe pământ. El este calea, adevărul şi viaţa pentru orice om! Isus Cristos este calea care conduce la Dumnezeu Tatăl şi orice început care este în el se sfârşeşte în Tatăl. În el se revelează complet Dumnezeu şi prin intermediul activităţii şi învăţăturii sale omul se face părtaş de adevărul total al lui Dumnezeu şi obţine viaţa adevărată, viaţa veşnică. Dacă discipolii vor şti, şi împreună cu ei toţi cei care vor să se mântuiască, să recunoască drumul de urmat, atunci vor cunoaşte şi adevărul şi viaţa. De fapt, în încheierea acestei pericope, observăm că Isus Cristos le reaminteşte discipolilor săi că, dacă vor şti să împlinească lucrările sale, sunt în împărăţire autentică cu Dumnezeu (cf. In 14,12-14). Acest lucru este posibil, deoarece Dumnezeu Tatăl este glorificat prin Fiul în care este prezentă toată iubirea sa.

Cea de a doua pericopă a acestui capitol readuce în prim plan cuvântul "iubire" şi-l leagă de Iubirea prin excelenţă, care este Duhul Sfânt (cf. In 14,15-31). În concret, iubirea lui Isus Cristos pe care secvenţa scripturistică o pune în cauză, nu este diferită de credinţa în el: iubirea lui Isus Cristos, deoarece este adevărată şi se manifestă în observarea poruncilor sale, este obiectul unei triple promisiuni: venirea Duhului Sfânt (cf. In 14,15-17), venirea sa (cf. In 14,18-21) şi venirea lui Dumnezeu Tatăl (cf. In 14,22-24). Întreaga pericopă ne indică o progresivă creştere şi o dezvoltare a gândirii, în care discipolii care rămân în continuare pe pământ primesc promisiunea Învăţătorului că nu vor rămâne singuri. Dacă discipolii vor observa poruncile lui Isus Cristos, Dumnezeu îl va trimite pe Duhul Sfânt pentru a-i întări în credinţă şi în încercări.

Aceste pericope sunt foarte folositoare pentru creşterea spirituală a familiei creştine, deoarece conţin acele elemente de bază care o pot ajuta la o armonioasă dezvoltare. De fapt, toţi sunt conştienţi că numai Dumnezeu poate fi calea, adevărul şi viaţa oricărui credincios, iar familia are nevoie, mai mult decât oricând, de această siguranţă şi de această promisiune a lui Dumnezeu. Întărirea familiei este prezenţa activă a Duhului Sfânt şi, în acelaşi timp, răspunsul ferm dat iubirii lui Dumnezeu.

Familiaris consortium, 67:

"Căsătoria trebuie să fie celebrată într-un cadru liturgic, care să exprime în formă socială şi comunitară natura esenţial eclezială şi sacramentală a legământului conjugal dintre botezaţi.

În ceea ce priveşte acţiunea sacramentală de sfinţire, celebrarea căsătoriei trebuie să fie validă prin ea însăşi, demnă şi frumoasă, fiind încadrată în sfânta Liturghie, care este culmea acţiunii Bisericii şi izvorul forţei sale sfinţitoare. De aici, din punct de vedere pastoral, se deschide un vast câmp de grijă pentru păstorii sufleteşti pentru ca, fiind îndeplinite toate exigenţele care derivă din natura pactului conjugal, ridicat la demnitatea de sacrament, să fie îndeplinită cu fidelitate disciplina Bisericii în ceea ce priveşte consimţământul liber, impedimentele, forma canonică şi apoi ritul propriu-zis al celebrării. Acest rit trebuie să fie simplu şi demn, după normele stabilite de autoritatea competentă a Bisericii, căreia îi revine dreptul, în raport cu circumstanţele concrete ale timpului şi locului şi ţinând seama de normele date de Scaunul Apostolic, să introducă în ceremonialul liturgic al căsătoriei acele elemente de cultură locală proprie diferitelor locuri şi care ar putea da o semnificaţie umană şi religioasă profundă contractului conjugal, cu singura condiţie ca acestea să nu contravină credinţei şi moralei creştine.

În ceea ce priveşte semnul, celebrarea liturgică trebuie să fie orientată astfel încât să constituie, şi în realitatea sa exterioară, o proclamare a Cuvântului lui Dumnezeu şi o profesiune de credinţă a comunităţii credincioşilor. Datoria pastorală se va exprima aici în grija atentă şi sârguincioasă la «Liturgia Cuvântului» şi în educarea la credinţă a participanţilor la celebrare şi, în primul rând, a mirilor.

În ceea ce priveşte gestul sacramental al Bisericii, «semnul», celebrarea liturgică trebuie să antreneze întreaga comunitate creştină, cu participarea deplină, activă şi responsabilă a tuturor celor prezenţi, după funcţia şi obligaţiile fiecăruia: miri, preot, martori, părinţi, prieteni, alţi credincioşi, toţi membrii unei adunări care manifestă şi trăieşte misterul lui Cristos şi al Bisericii sale.

Pentru celebrarea căsătoriei, în cadrul culturilor şi tradiţiilor strămoşeşti, se vor observa principiile expuse mai sus" (FC 67).

Note:
[1] Nu este vorba despre abandonarea totală a lui Dumnezeu, deoarece vor avea permanent asistenţa Duhului Sfânt, ci este vorba despre responsabilitatea pe care trebuie să şi-o dobândească odată cu trecerea timpului.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.