SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 84, 15.06.2005
Cartea gloriei (cf. In 13,50-20,31) (I)
Ultima cină (cf. In 13,1-17,26) (I)
Porunca cea nouă a lui Isus Cristos (cf. In 13,1-38)

Începând cu cea de a treia carte, intitulată Cartea gloriei, evanghelistul Ioan ne introduce în atmosfera intimă, dar şi dramatică, a ultimelor clipe ale vieţii pământeşti ale lui Isus Cristos. Cu toate acestea, nu poate fi vorba de o fatalitate, de un mod nefast de a ieşi din lumea terestră, ci numai de o împlinire a profeţiilor Vechiului Testament în legătură cu sfârşitul Fiului lui Dumnezeu. De fapt, această carte este împărţită în trei mari secţiuni: ultima cină (cf. In 13,1-17,26), pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. In 18,1-19,42) şi învierea lui Isus Cristos (cf. In 20,1-30). În reflecţiile ce vor urma ne vom ocupa doar de prima secţiune: ultima cină.

Capitolul al XIII-lea al Evangheliei sfântului Ioan ne prezintă modul prin care Isus Cristos a înţeles să-i înveţe pe ucenicii săi ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu: poţi să fii demn ascultător al său numai dacă pui în practică cele auzite. Structurarea acestui capitol este următoarea: Isus Cristos spală picioarele apostolilor (cf. In 13,1-20), dezvăluirea trădării lui Iuda (cf. In 13,21-30), porunca cea nouă a lui Isus Cristos (cf. In 13,31-35), prezicerea renegării lui Petru (cf. In 13,36-38).

Prima pericopă scripturistică a acestui capitol ne situează în preajma pătimirii lui Isus Cristos şi, de aceea, evanghelistul începe povestirea observând că el ştia că momentul morţii sale a venit şi că prin această relatare dovedeşte cititorilor săi că Isus Cristos nu a fost luat prin surprindere de aceste evenimente, ci el s-a dat pe sine însuşi la moarte fiind conştient, cu voinţă deplină şi liber de orice constrângere (cf. In 13,1-20). Moartea lui Isus Cristos nu este altceva decât întoarcerea sa din lumea aceasta la Tatăl ceresc. Pentru a le da un exemplu şi pentru a-i face conştienţi pe apostoli de riscul trădării, Isus Cristos le spală picioarele şi îndeamnă la perseverenţă şi slujire. Acest fapt se poate observa foarte bine din atitudinea sfântului Petru care, lăsându-se pradă primelor sentimente, nu înţelege pe deplin care este motivaţia profundă a gestului Învăţătorului său.

Ca o completare la ceea ce a făcut, Isus Cristos dezvăluie apostolilor săi trădarea lui Iuda Iscarioteanul (cf. In 13,21-30). Dacă până în acest moment Isus Cristos se folosea numai de aluzii pentru a-l demasca pe cel care urma să-l trădeze, acum, în mod clar, în mod deschis declară că unul dintre cei apropiaţi lui îl va da pe mâna duşmanilor. Cuvintele cu care începe această pericopă nu vor să indice faptul că Isus Cristos s-a simţit tulburat în duhul său pentru gestul duşmănos al lui Iuda, ci că vestea pe care el o dă este pătrunsă de compasiune. O astfel de veste a fost, cu siguranţă, tulburătoare pentru apostolii săi: ei nu înţeleg, în primă instanţă, despre ce este vorba şi, de aceea, se întreabă unul pe altul cine poate să facă aşa ceva. Ceea ce este şi mai cutremurător este faptul că ei se găseau la ultima cină, în momentul cel mai sacru al pelerinajului lui Isus Cristos pe pământ şi, cu toate acestea, omul, în cazul nostru Iuda, trădează. De fapt, în povestirea evanghelistului se întruchipează întreaga istorie a omului!

Imediat după ce Iuda părăseşte încăperea, Isus Cristos dă apostolilor săi porunca nouă a iubirii şi, imediat, prezice renegarea lui Petru (cf. In 13,31-38). Isus Cristos începe discursul său de adio declarând că Fiul Omului a fost mărit, a fost glorificat de Dumnezeu în acel moment, deoarece întreaga sa activitate publică, întreaga sa învăţătură, minunile şi vindecările sale priveau chiar de la început ceea ce avea să se întâmple acum. De fapt, toate acestea trebuiau interpretate la lumina morţii sale iminente pentru mântuirea omului. Pentru întărirea apostolilor, Isus Cristos le dă noua poruncă a iubirii, iar noutatea constă în faptul că iubirea de aproapele din Vechiul Testament este înlocuită cu iubirea fraternă propovăduită de Fiul Omului. Justificarea adevărată şi profundă a poruncii iubirii fraterne este iubirea de care discipolii au parte, iar garantul acestei iubiri este chiar Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Obiectul iubirii nu sunt lucrurile trecătoare, nici persoanele, ci însuşi Dumnezeu! Această poruncă este "nouă", deoarece iubirea care izvorăşte nu este una umană, ci se naşte din iubirea nemărginită a Fiului lui Dumnezeu. O astfel de poruncă nu exista înainte de Isus Cristos; este porunca noii ere creştine, poruncă ce se face vizibilă în Biserica sa şi între membrii comunităţii creştine.

Ca reacţie la cuvintele care anunţau despărţirea lui Isus Cristos de apostoli, Petru se arată disponibil de a muri pentru el (cf. In 13,36-38). Cu toată dispoziţia sa de a-şi da viaţa pentru Învăţătorul său, Isus Cristos îi temperează zelul şi-l invită la a-şi păstra energiile pentru misiunea unică pe care avea s-o împlinească în Biserică. Cu toate acestea, nerăbdarea lui Petru nu este răsplătită cu o veste bună, ci, dimpotrivă, cu anunţul că el îl va nega în faţa lumii de trei ori, chiar în acea noapte. Isus Cristos doreşte să-i explice lui Petru că nu-i ajunge disponibilitatea sa de sacrificiu, ci este nevoie de umilinţă şi de calm.

Învăţătura pe care o putem prelua din aceste pericope ne conduce cu gândul la faptul că putem ajunge la plinătatea descoperirii lui Dumnezeu dacă ne angajăm cu toate puterile la punerea în practică a iubirii lui Dumnezeu. De fapt, este vorba despre iubirea nouă a Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţie care se instaurează prin disponibilitate şi înţelegere. Familiile creştine au un bun fundament în aceste învăţături, deoarece numai prin căutarea sinceră a dialogului şi a iubirii se poate fundamenta o statornică credinţă creştină.

Familiaris consortium, 66:

"Mai mult ca niciodată, în zilele noastre este necesară pregătirea tinerilor pentru căsătorie şi pentru viaţa de familie. În unele ţări, înseşi familiile, după vechi tradiţii, îşi rezervă dreptul de a transmite tinerilor valorile care privesc căsătoria şi familia printr-o acţiune progresivă de educaţie şi iniţiere. Însă schimbările, care au survenit aproape în toate societăţile moderne, cer ca nu numai familia dar şi societatea şi Biserica să fie antrenate în efortul de a pregăti în mod adecvat tinerii la responsabilităţile vieţii de mâine. Multe fenomene negative, de care ne plângem azi în viaţa de familie, derivă din faptul că - în situaţiile nou create - tinerii, nu numai că pierd din vedere ierarhia justă a valorilor, dar, neavând criterii sigure de comportament, nu ştiu cum să înfrunte şi să rezolve noile dificultăţi. Experienţa ne învaţă că tinerii, bine pregătiţi la viaţa de familie, în general, dau rezultate mai bune decât cei nepregătiţi.

Acelaşi lucru trebuie spus şi pentru căsătoria creştină, a cărei influenţă se extinde asupra sfinţeniei atâtor bărbaţi şi femei. Pentru aceasta, Biserica trebuie să promoveze cele mai bune şi mai intense programe de pregătire la căsătorie, pentru a elimina, pe cât posibil, dificultăţile în care se zbat atâtea cupluri şi, mai mult, să favorizeze începutul şi maturizarea căsătoriilor reuşite.

Pregătirea la căsătorie este văzută şi actualizată ca un proces gradual şi continuu. Ea comportă trei momente principale: o pregătire îndepărtată, una apropiată şi una imediată.

Pregătirea îndepărtată începe chiar din copilărie, prin acea înţeleaptă pedagogie familială, orientată să conducă copiii la descoperirea lor ca fiinţe dotate cu o psihologie complexă şi o personalitate specială, cu propriile forţe şi slăbiciuni. Este vârsta în care apare stima pentru orice valoare autentic umană, fie în raporturile interpersonale, fie în cele sociale, cu tot ceea ce semnifică formarea caracterului, stăpânirea de sine, folosirea corectă a propriilor noastre înclinaţii şi modul de a considera şi a întâlni persoanele de alt sex, precum şi altele asemenea. E recerută, de aceea, mai ales pentru creştini o formare spirituală şi catehetică solidă, pentru a şti să arate în căsătorie o adevărată vocaţie şi misiune, fără a exclude totala dăruire de sine lui Dumnezeu în viaţa preoţească şi călugărească.

Pregătirea apropiată. Plecând de la această bază - la o dată oportună şi cu o cateheză adecvată, ca în cazul unui drum catecumenal -, se poate vorbi despre o pregătire mai deosebită pentru sacramente, ca o redescoperire a lor. Această cateheză reînnoită este absolut necesară celor care se pregătesc pentru căsătoria creştină, pentru ca sacramentul să fie celebrat şi trăit cu dispoziţiunile morale şi spirituale adecvate. Formarea religioasă a tinerilor trebuie să fie completată, la vremea cuvenită şi după diferitele exigenţe concrete, de o pregătire la viaţa în doi, prezentându-se căsătoria ca o relaţie interpersonală dintre bărbat şi femeie, relaţie care se dezvoltă continuu stimulând aprofundarea problemelor de sexualitate conjugală şi paternitate responsabilă, apelându-se la cunoştinţele medicale şi biologice esenţiale legate de această problemă şi să ajungă la familiaritate cu metode corecte de educare a copiilor, favorizând asimilarea de bază pentru o bună conducere a familiei, cum ar fi: o meserie stabilă, fondurile necesare, administrarea înţeleaptă, noţiuni de economie domestică.

În sfârşit, nu trebuie neglijată pregătirea la apostolatul familiei, la fraternitatea şi colaborarea cu alte familii, la inserarea activă în grupuri, asociaţii, mişcări şi iniţiative, care au ca scop binele uman şi creştinesc al familiei.

Pregătirea imediată, pentru celebrarea Sacramentului Căsătoriei, trebuie să aibă loc în ultimele luni şi săptămâni care preced căsătoria, pentru a da o nouă semnificaţie, un nou conţinut şi o formă nouă acelui examen prematrimonial recerut de dreptul canonic. Această pregătire, totdeauna necesară în fiecare caz, se impune cu urgenţă pentru cei logodiţi, care prezintă lipsuri şi dificultăţi în ce priveşte doctrina şi viaţa creştină.

Pregătirea pe drumul nou al credinţei, analoagă cu pregătirea catecumenilor pentru primirea botezului, trebuie să conţină elemente speciale, care trebuie cunoscute şi anume: o cunoaştere mai profundă a misterului lui Cristos şi al Bisericii, semnificaţia harului şi responsabilităţii căsătoriei creştine şi apoi pregătirea pentru a participa activ şi conştient la riturile liturgiei nupţiale.

La fazele pregătirii, schiţate mai sus în linii mari, trebuie să se simtă îndatorate familia creştină şi întreaga comunitate eclezială. Este de dorit ca, conferinţele episcopale, aşa cum s-au îngrijit să dea îndrumările necesare pentru a ajuta pe viitorii soţi să fie conştienţi de seriozitatea alegerii lor, iar păstorii sufleteşti să se conformeze dispoziţiilor recerute, tot aşa să se îngrijească de a da un Directoriu pentru pastorala familiei. În acest îndreptar trebuie să se stabilească mai întâi de toate elementele minime de conţinut, durată şi metodă pentru «Cursurile de pregătire», echilibrând între ele diferitele aspecte doctrinale, pedagogice, legale şi medicale, care interesează căsătoria, structurându-le în aşa fel încât cei care se pregătesc la căsătorie, dincolo de un efort intelectual de cunoaştere, să se simtă determinaţi de a se insera viu în comunitatea eclezială.

Deşi caracterul de necesitate şi obligativitate al pregătirii imediate la căsătorie nu trebuie subestimat - ceea ce se întâmplă atunci când prea uşor se trece peste ea - cu toate acestea, pregătirea trebuie mereu prezentată şi actualizată în aşa fel încât, o eventuală omisiune, să nu fie piedică pentru celebrarea căsătoriei" (FC 66).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.