SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 83, 08.06.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (X)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (VI)
Isus Cristos şi glorificarea Fiului Omului (cf. In 12,1-50)

Acest ultim capitol al Cărţii semnelor ne indică modul în care Isus Cristos se pregăteşte pentru marele moment al trecerii sale din această lume, în care venise din porunca iubitoare a Tatălui, şi primirea sa în Ierusalim înainte de pătimirea şi moartea sa. Capitolul, structurat în patru pericope: ungerea lui Isus Cristos în Betania (cf. In 12,1-11), intrarea triumfală a lui Isus Cristos în Ierusalim (cf. In 12,12-19), discursul despre glorificarea Fiului Omului (cf. In 12,20-36a), necredinţa iudeilor (cf. In 12,36b-50), ni-l prezintă pe Isus Cristos prevestind pătimirea şi moartea sa, dar şi necredinţa acelora pentru care a venit şi pentru care îşi va da viaţa.

Cu toate că Isus Cristos ştia foarte bine ceea ce se va întâmpla cu el (cf. In 18,4) merge spre Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui împreună cu discipolii săi şi, cu şase zile înainte de solemnitate, întră în Betania, la prietenii săi Lazăr, Maria şi Marta, loc unde are loc un episod profetic: ungerea sa cu mireasmă de nard (cf. In 12,1-11). În timpul cinei, Maria aduce lui Isus Cristos un vas cu nard, o mireasmă de mare valoare, prin care dorea să-l venereze şi să-i mulţumească pentru tot binele făcut ei şi familie sale. De fapt, în acest gest se împlinea o profeţie, adică ungerea lui Isus Cristos înainte de moartea şi înmormântarea sa. Chiar dacă cei prezenţi, prin vocea lui Iuda Iscarioteanul, se împotrivesc atitudinii Mariei, evanghelistul notează pericolul avariţiei, deoarece nu grija pentru săraci îl determina pa Iuda să vorbească în acel fel, ci pofta după avere. De asemenea, este interesantă precizarea autorului acestei evanghelii care ne spune că cei care au venit să-l vadă pe Lazăr cel înviat dau de ştire arhiereilor, iar aceştia sunt dispuşi să-i ucidă pe amândoi numai pentru a-şi satisface dorinţa de răzbunare.

După ce a înnoptat la Betania, Isus Cristos pleacă spre Ierusalim, iar primirea de care are parte este una extraordinară: mulţimea îl aclamă drept "cel care vine în numele Domnului" (cf. In 12,12-19). Mulţimea adunată adunat să-l aclame pe Isus Cristos este formată din pelerini care erau veniţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui; aceştia, luând ramuri de palmier, îl escortau solemn şi cu entuziasm, îl proclamau drept regele mesianic care a venit în Israel petru a le face cunoscută voinţa lui Dumnezeu. Isus Cristos acceptă, fără să se împotrivească, omagiul pe care i-l aducea mulţimea, dar cu smerita sa intrare, adică pe un măgăruş, corijează tăcut intenţiile lor pur umane. Evanghelistul notează că, doar după glorificarea sa, discipolii au înţeles de ce a ales Isus Cristos acest mod pentru intrarea sa triumfală în Ierusalim. Şi în această pericopă, învierea lui Lazăr este amintită, deoarece mărturia lui Lazăr cel înviat îi conduce pe mulţi la credinţă, la a accepta faptul că Isus Cristos este trimisul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, fariseii devin cei mai înverşunaţi duşmani ai săi şi nu doresc altceva decât uciderea sa.

Ştiind foarte bine ceea ce se va întâmpla cu el după câteva zile, Isus Cristos le vorbeşte atât discipolilor săi, cât şi mulţimii despre iminenta sa moarte şi înviere (cf. In 12,20-36a). Premisa acestei profeţii este atribuită unor credincioşi greci sau orientali de limbă greacă, aceştia dorind să-l cunoască pe Isus Cristos. Fiind vorba despre lume care venise la Ierusalim pentru a participa la solemnitatea pascală, drept răspuns, Isus Cristos le vorbeşte despre glorificare Fiului Omului şi despre faptul că întreaga sa viaţă, dar mai ales moartea şi învierea sa, vor reprezenta răspunsuri la preocupările şi la năzuinţele lor spirituale. Folosindu-se de un limbaj figurat, Isus Cristos justifică necesitatea morţii sale prin faptul că moartea sa trebuie privită prin intermediul viitoarei sale glorificări. Gloria lui Dumnezeu, sau glasul care îl confirmă pe Isus Cristos în faţa mulţimii, aparţine Tatălui şi se doreşte a fi confirmarea deplină a întregii sale activităţi pământeşti: fiind trimisul Tatălui, Isus Cristos a îndeplinit întocmai misiunea primită şi, drept răsplată, va primi toată puterea. De asemenea, Isus Cristos spune mulţimii că el este lumina lumii şi că, atât timp cât lumina este în mijlocul lor, trebuie să profite de ea pentru a deveni fii ai luminii.

Ultima pericopă scripturistică a Cărţi semnelor din Evanghelia lui Ioan pare să facă o sinteză a întregii situaţii în care se găsea poporul: necredinţa! De fapt, acest pasaj ne explică necredinţa iudeilor în Isus Cristos şi necesitatea schimbării de atitudine faţă de trimisul lui Dumnezeu (cf. In 12,36b-50). Intrarea lui Isus Cristos în Ierusalim şi discursul asupra iminentei sale glorificări conclude, în această evanghelie, viaţa publică şi cu toate că pe parcursul întregii sale vieţi a înfăptuit lucruri măreţe şi pline de milostivire faţă de oameni, aceştia îi răspund cu necredinţă. Cu toate acestea, Isus Cristos insistă asupra faptului că cei care vor crede cuvintelor sale şi vor crede în el se vor mântui pentru că ascultă de glasul lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu care l-a trimis şi l-a confirmat în misiunea sa. Aşadar, obiectul credinţei lor este unul dublu: Isus Cristos care-l revelează pe Tatăl, în persoana sa Dumnezeu făcându-se cunoscut oamenilor şi, în mod asemănător, în Isus Cristos prin care se poate ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu siguranţă că subiectul tratat în acest capitol al Evangheliei sfântului Ioan poate fi individualizat ca cel al credinţei şi al manifestării lui Dumnezeu. Pentru familiile noastre creştine credinţa este ceva esenţial, iar a da mărturie că Isus Cristos este Domnul vieţii noastre este ceva indispensabil.

Chemarea pe care Dumnezeu o adresează fiecărui membru al familiei este aceea de a privi cu atenţie şi în profunzime la credinţa proprie şi de a căuta da un răspuns personal acestei chemări. Nu este de ajuns să fim alături de Dumnezeu numai în momentele frumoase şi pline de satisfacţie ale trăirii familiale, ci şi atunci când ni se cere sacrificiu, răbdare, iubire, înţelegere. Devenim membre vii ale Bisericii lui Isus Cristos când răspundem cu credinţă la manifestarea lui Dumnezeu de zi cu zi.

Familiaris consortium, 65:

"Ca orice realitate vie, şi familia este chemată să se dezvolte şi să crească. După pregătirea logodnei şi celebrarea sacramentală a căsătoriei, cuplul începe drumul zilnic pentru actualizarea progresivă a datoriilor şi valorilor căsătoriei.

În lumina credinţei şi în puterea speranţei, şi familia creştină participă - în comuniune cu biserica - la experienţa peregrinării pământeşti către deplina revelare şi realizare a împărăţiei lui Dumnezeu.

Pentru aceasta trebuie subliniată, încă o dată, urgenţa intervenţiei pastorale a bisericii pentru susţinerea familiei. Trebuie folosite toate eforturile pentru ca pastorala familiei să se afirme şi să se dezvolte, dedicându-se unui sector cu adevărat prioritar, având siguranţa că evanghelizarea viitoare depinde în mare parte de biserica domestică.

Grija pastorală a Bisericii nu se va limita numai la familiile creştine care sunt mai aproape, ci îşi va lărgi orizontul după măsura inimii lui Isus şi se va arăta încă mai vie pentru toate familiile în general şi mai ales pentru acelea care sunt în situaţii dificile şi nereglementate. Biserica va avea pentru toate un cuvânt al adevărului, bunătăţii, înţelegerii, speranţei şi al participării vii la dificultăţile lor, uneori dramatice. Tuturor le va da ajutorul ei dezinteresat, pentru a se putea apropia de modelul familiei pe care a voit-o creatorul «la început» şi pe care Cristos a reînnoit-o cu harul său mântuitor.

Acţiunea pastorală a Bisericii trebuie să fie progresivă, şi în sensul că e necesar să urmeze familia - însoţind-o pas cu pas - în diversele etape ale formării şi dezvoltării ei" (FC 65).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.