SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 82, 01.06.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (IX)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (V)
Învierea lui Lazăr (cf. In 11,1-57)

Apropiindu-se de sfârşitul activităţii pământeşti a lui Isus Cristos, evanghelistul Ioan relatează un miracol extraordinar: învierea lui Lazăr. Fiind binecunoscută prietenia dintre Isus Cristos şi familia din Betania, formată din Lazăr şi din surorile sale Maria şi Marta, evanghelistul plasează înainte de patima şi moartea sa acest episod cutremurător şi, în acelaşi timp, mângâietor: Dumnezeu poate învia omul! De fapt, acest al IX-lea capitol al evangheliei are în structura sa doar două pericope scripturistice: învierea lui Lazăr (cf. In 11,1-44) şi reacţia sinedriului la această minune, condamnarea lui Isus Cristos la moarte (cf. In 11,45-57).

Învierea lui Lazăr înseamnă culmea activităţii pământeşti a lui Isus Cristos (cf. In 11,1-44). Dintre miracolele povestite de evanghelistul Ioan, acesta ocupă un spaţiu mare şi este exprimat cu multă măiestrie, deoarece el doreşte să-l ţină pe cititor în suspans de la începutul relatării până la sfârşit. Ştiind foarte bine că Isus Cristos, în orice circumstanţă, se revelează ca fiind învierea şi viaţa, se poate observa că această pericopă este un preludiu al apropiatei sale morţi şi învieri.

Contextul acestei pericope scripturistice este legat de faptul că Isus Cristos lasă Ierusalimul pentru a se duce în locul în care Ioan Botezătorul activase anterior (cf. In 1,19 ş.u.), iar datorită minunilor înfăptuite mulţi încep să creadă în el. În acest context, apare ştirea conform căreia Lazăr, bunul său prieten, este foarte bolnav, iar surorile sale trimit vorbă "Domnului" să vină în speranţa unei vindecări miraculoase. Atitudinea lui Isus Cristos în faţa acestui eveniment este surprinzătoare: în loc să meargă imediat în Betania, el zăboveşte încă două zile pentru ca să se vadă "gloria lui Dumnezeu" (In 11,4) în faptele sale. Desigur că Isus Cristos mai vindecase pe mulţi alţii înaintea lui Lazăr, mai înviase pe fiica lui Iair, pe tânărul din Naim, însă, în aceste momente, el dorea să-şi exprime întreaga compasiune faţă de prietenii săi: Lazăr, Maria şi Marta.

Scena care ne relatează învierea lui Lazăr este mişcătoare: Marta, împreună cu Maria şi mulţimea care le cunoaşte plâng; o tristeţe apăsătoare domneşte în jur şi chiar Isus Cristos se emoţionează şi lăcrimează (cf. In 11,28-36). În faţa unei asemenea atmosfere, cu siguranţă că nu putem să nu fim mişcaţi, iar sentimentul de neputinţă umană este înlocuit de puterea lui Dumnezeu, care prin intermediul Fiului său Isus Cristos, Domnul nostru, dă un semn clar al puterii sale dumnezeieşti: dă la o parte piatra de pe mormânt şi înlocuieşte moartea cu viaţa, tristeţea cu bucuria, necredinţa cu credinţa. De fapt, rugăciunea pe care Isus Cristos o adresează lui Dumnezeu Tatăl nu este altceva decât confirmarea puterii care i-a fost dată pentru a domni şi a instaura Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ: ceea ce se întâmplă în acest loc este o palidă prefigurare a învierii glorioase a treia zi după patima şi moartea sa.

Drept răspuns la această minune, Sinedriul îl condamnă pe Isus Cristos la moarte (cf. In 11,45-57)! Acest paradox al concepţiei umane este de o cruzime diabolică: nu numai că vor să-l elimine pe adversarul lor, dar şi sursa care ar putea să-i demaşte, pe Lazăr (cf. In 12,10). Reacţia Sinedriului este în contradicţie cu ceea ce făcuse Isus Cristos pentru popor şi pentru cei care aveau nevoie de alinare şi credinţă: motivând acţiunea lor politic, mai marii religioşi preferă să sacrifice un om în schimbul întregului neam. De fapt, în cuvintele marelui preot Caiafa, se împlinea profeţia şi se desăvârşea misiunea Fiului lui Dumnezeu: mântuirea omului. Paştele iudaic devine cu această ocazie paştele creştin, se transformă din ieşirea din sclavia Egiptului în ieşirea de sub puterea diavolului şi a morţii.

Învăţătura pe care familia creştină trebuie să o tragă din aceste pericope scripturistice este una primordială pentru întreaga sa existenţă: moartea poate vi învinsă şi Isus Cristos s-a întrupat tocmai pentru a ne demonstra că viaţa veşnică nu este o utopie, o falsă credinţă, ci o realitate autentică.

Pierderea unei persoane dragi din cadrul familiei ne provoacă, într-o primă fază, nelinişte, angoasă şi derută, însă, în momentul în care viaţa noastră este ancorată în credinţa învierii, toate aceste momente se transformă în încredere şi speranţă. Desigur că nu este uşor să depăşeşti un asemenea moment, mai ales când acea persoană, acel membru al familiei este în puterea vârstei, când are viitorul în faţă şi când nimic nu prevesteşte un astfel de deznodământ. Cu toate acestea, suntem în mâna lui Dumnezeu şi nimic ne se poate întâmpla fără ştirea lui şi, chiar şi atunci când totul pare pierdut, harul şi puterea lui Dumnezeu intervin în favoarea noastră.

Familiaris consortium, 64:

"Însufleţită şi susţinută de porunca nouă a iubirii, familia creştină traduce în viaţă ospitalitatea, respectul şi servirea fiecărui om, consolidând mereu demnitatea persoanei lui şi văzând în el un fiu al lui Dumnezeu.

Acest lucru trebuie să se întâmple mai ales în sânul şi în folosul perechilor de soţi şi al familiei, străduindu-se să promoveze zilnic o autentică comunitate de persoane, bazată şi alimentată de comuniunea interioară a iubirii. Ulterior, sfera se lărgeşte mai mult în câmpul vast al comunităţii ecleziale, în care familia creştină este înglobată, pentru că graţie carităţii familiei, Biserica poate şi trebuie să-şi asume o dimensiune mai domestică, adică mai familială, adoptând un stil de raporturi mai umane şi mai frăţeşti.

Caritatea trebuie să meargă mai departe de propriii fraţi în credinţă, pentru că «orice om este fratele meu». În fiecare om - mai ales dacă este sărac, slab, suferind şi nedreptăţit - dragostea ştie să descopere chipul lui Cristos şi un frate pe care să-l iubească şi să-l servească.

Pentru ca slujirea omului să fie trăită în familie după spiritul evangheliei, va trebui să se pună în aplicare cu grijă ceea ce Conciliul Vatican al II-lea cere: «ca acest exerciţiu al carităţii să fie în afara oricărei suspiciuni şi să se manifeste astfel încât, să vadă în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, şi pe Cristos Domnul, căruia îi dăruim ceea ce dăm celui lipsit».

Familia creştină, în timp ce prin caritate edifică Biserica, se pune în serviciul omului şi al lumii, actualizând cu adevărat acea «promovare umană», al cărei conţinut este sintetizat de mesajul sinodal către familii: «O altă obligaţie a familiei este aceea de a forma oameni pentru iubire şi de a practica iubirea în toate raporturile pe care le au cu alţii, astfel încât, familia să nu se închidă în ea însăşi, ci să rămână deschisă comunităţii, fiind animată de sensul dreptăţii şi de grija faţă de alţii, precum şi de datoria propriei responsabilităţi faţă de întreaga societate»" (FC 64).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.