SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 81, 25.05.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (VIII)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (IV)
Isus Cristos, păstorul cel bun (cf. In 10,1-42)

Pentru evanghelistul Ioan, Isus Cristos este văzut ca Dumnezeu care coboară în mijlocul oamenilor pentru a-i conduce către Împărăţia cerurilor, iar imaginea ideală este aceea a păstorului, indicând modul prin care Dumnezeu se apleacă plin de iubire asupra creaturilor sale. În capitolul al X-lea ne este prezentat Isus Cristos, păstorul cel bun, plin de milostivire şi de iubire faţă de oile sale. Structurat în trei pericope - parabola păstorului (cf. In 10,1-6), Isus Cristos, păstorul cel bun (cf. In 10,7-21) şi Isus Cristos la sărbătoarea Înnoiri templului (cf. In 10,22-42) -, capitolul dezvăluie în toată splendoarea iubirea lui Dumnezeu.

Parabola păstorului, cu care se deschide capitolul, este o învăţătură prin care Isus Cristos explică ascultătorilor săi care este diferenţa dintre adevăratul păstor şi hoţul sau ucigaşul oilor (cf. In 10,1-6). Contrastul dintre aceştia constă în faptul că în timp ce păstorul, de dimineaţă, întră în staul pe poartă şi conduce oile la păşune, în timp ce hoţul, în timpul nopţii, sărind gardul, caută să fure şi să ucidă. Cadrul general al acestei parabole poate fi sintetizat în următoarele secvenţe: turma, în timpul nopţii, este încuiată în staul şi păzită de un paznic, în timp ce păstorul este acasă cu familia sa. Dimineaţa el se întoarce la staul pentru a scoate oile la păşune, iar paznicul îi deschide poarta. Imediat ce oile aud glasul păstorului se simt în siguranţă şi-l urmează necondiţionat. În contrast cu păstorul îl găsim pe străin, pe hoţ şi pe tâlhar, de ale căror voci oile se sperie şi fug. Întreaga povestire este, de fapt, o alegorie, o prezentare în pilde pe care Isus Cristos o adresează iudeilor necredincioşi, care nu înţeleg modul figurat în care vorbeşte, ei nefiind din rândul oilor sale.

În cea de a doua pericopă a acestui capitol, evanghelistul Ioan îl prezintă pe Isus Cristos interpretând parabola bunului păstor (cf. In 10,7-21). Interpretarea pe care Isus Cristos o dă acestei parabole este cu totul inedită: într-o primă instanţă el se proclamă poarta oilor şi, numai după aceea, păstorul cel bun. Isus Cristos se proclamă a fi poarta oilor, iar toţi aceia care şi-au însuşit numele lui Mesia sunt, de fapt, hoţi şi tâlhari care încearcă să-i inducă pe oameni în eroare. Acestora Isus Cristos le neagă dreptul şi pretenţiile exprimate şi-i acuză de faptul că încearcă să-l deposedeze pe proprietarul legitim de bunurile sale. De asemenea, Isus Cristos este conştient de pericolul care-i pândeşte pe cei care vor crede în el şi, de aceea, îi acuză de ipocrizie pe farisei şi pe aceia care caută cu orice preţ să-i îndepărteze pe ucenicii săi. Isus Cristos, întrucât este păstorul cel bun, doar el singur este trimisul lui Dumnezeu, el singur poate să aducă celor aleşi din veşnicie mântuirea. Cu toate că le explică rolul pe care-l are în omenire, discursul lui Isus Cristos îi găseşte pe ascultătorii săi divizaţi: unii nu-l acceptă şi-l învinuiesc de posedare diabolică; alţii rămân cuceriţi de el şi caută să-l întrezărească pe Dumnezeu în persoana sa.

Întrucât insistenţa şi orbirea iudeilor ating paroxismul, Isus Cristos se revelează pentru ultima oară cu ocazia sărbătorii Înnoirii templului (cf. In 10,22-42). Sărbătoarea Înnoirii templului sau curăţirii templului (în limba ebraică Hanukkâ) se celebrează pe o perioadă de opt zile şi, în acest timp, Isus Cristos, împreună cu ucenicii săi, întră în templu, iar în porticul lui Solomon iudeii îi cer să-i scoată din nesiguranţă şi să le spună deschis dacă el este Cristos, Mesia, Alesul lui Dumnezeu. Răspunsul este pe măsura întrebării şi a insistenţei: da, el este Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului! Şi acest lucru se poate vedea din lucrările minunate pe care le înfăptuieşte şi care sunt, de fapt, lucrările lui Dumnezeu Tatăl. În ciuda acestei evidente mărturii, mulţi contemporani de-ai săi nu sunt disponibili a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi, chiar mai mult, caută să-l prindă pentru a-l ucide.

Atitudinea plină de gingăşie, dar şi fermitate care reiese din cuvintele lui Isus Cristos ne duc cu gândul la faptul că adevăratul păstor al sufletelor noastre nu poate fi decât Dumnezeu. Chiar dacă de prea multe ori ne-am lăsat conduşi de pornirile noastre rebele, prin intermediul acestor pericope ale evanghelistului Ioan avem posibilitatea de a reanaliza viaţa noastră spirituală şi de a vedea care este păstorul sufletului nostru: Isus Cristos sau altcineva? Familia creştină are nevoie de Dumnezeu şi numai prin intermediul rugăciunii şi prin invocarea Duhului iubirii, care este Duhul Sfânt, poate să rămână stabilă şi frumoasă în faţa atâtor tentaţii şi greutăţi.

Familiaris consortium, 63:

Biserica, poporul profetic, sacerdotal şi regesc, are misiunea de a duce pe toţi oamenii la primirea Cuvântului lui Dumnezeu în spirit de credinţă, a-l celebra şi profesa în sacramente şi rugăciune şi de a-l arăta oamenilor, în mod concret în viaţă, după darul şi porunca nouă a iubirii.

Viaţa creştină îşi are legea ei, nu într-un cod scris, ci în acţiunea personală a Duhului Sfânt, care animă şi conduce pe creştin, adică în «legea Duhului care dă viaţă în Cristos Isus», «fiindcă iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile voastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat».

Lucrul acesta este valabil şi pentru soţii creştini şi pentru familia creştină: călăuza şi norma lor de viaţă este Duhul Sfânt, revărsat în inimile lor la celebrarea Sacramentului Căsătoriei. Urmând Botezului în apă şi în Duhul Sfânt, căsătoria repropune legea evanghelică a iubirii şi cu darul Duhului Sfânt o înscrie adânc în inimile soţilor creştini; iubirea lor, purificată şi mântuită, este rodul Duhului Sfânt, care lucrează în inimile credincioşilor şi este pusă, în acelaşi timp, ca poruncă fundamentală a vieţii morale recerută de libertatea lor responsabilă.

Familia creştină, însufleţită şi condusă de legea nouă a Duhului Sfânt şi în intimă comuniune cu biserica, poporul împărătesc, este chemată să trăiască în fapte datoria de «slujire» în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor. Aşa cum Cristos exercită puterea lui împărătească punându-se în serviciul oamenilor, tot aşa creştinul află sensul autentic al participării lui la împărăţia stăpânului său, împărtăşind spiritul de servire a omului: această putere, Cristos a dăruit-o ucenicilor săi, pentru ca şi ei să fie întăriţi în libertatea împărătească şi abnegaţie de sine însuşi, ca viaţa sfântă să învingă în ei înşişi «împărăţia păcatului», servind lui Cristos în alţii, şi cu umilinţă şi răbdare să conducă pe fraţii săi la împărăţia lor, servire care înseamnă a domni. Într-adevăr, Domnul doreşte să răspândească împărăţia sa prin intermediul credincioşilor laici, să răspândească împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii. În această împărăţie însăşi făpturile vor fi eliberate de sclavie şi corupţie, pentru a participa la glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21)" (FC 63).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.