SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 80, 18.05.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (VII)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (III)
Isus Cristos şi orbul din naştere (cf. In 9,1-41)

Capitolul al IX-lea al Evangheliei sfântului Ioan ne prezintă un episod emblematic pentru întreaga activitate publică a lui Isus Cristos şi pentru modul în care oamenii au înţeles să primească cuvântul lui Dumnezeu: vindecarea orbului din naştere. Întreaga povestire a acestui episod, structurat în trei mari pericope: vindecarea orbului din naştere (cf. In 9,1-12), interogatoriul realizat de farisei (cf. In 9,13-34), orbirea spirituală (cf. In 9,35-41), este axată pe faptul că, în ciuda evidenţei miracolului înfăptuit de către Isus Cristos, necredinţa le împietreşte inima şi le întunecă minţile contemporanilor săi.

Prima pericopă scripturistică relatează modul prin care Isus Cristos vindecă un om orb din naştere (cf. In 9,1-12). În conformitate cu Talmudul babilonian [1], nu putea exista moarte fără păcate şi nici pedeapsă fără vină; de aceea, discipolii îl întreabă cine este vinovat de orbirea acelui om. Răspunzând acestei întrebări, Isus Cristos exclude din start că ar putea exista vreo legătură între păcat şi infirmitatea acestui om. Vindecarea orbului din naştere este, de fapt, o revelaţie a lui Isus Cristos întrucât, fiind lumina lumii, el aduce lumina lui Dumnezeu, adevărata lumină a revelaţiei divine în mijlocul oamenilor: semnificaţia profundă a ceea ce el revelează se manifestă în momentul în care orbul îşi recapătă nu atât vederea fizică, cât pe cea spirituală.

Drept urmare a vindecării miraculoase, acest om este condus în faţa fariseilor care, în comunitatea iudaică, aveau autoritatea competentă pentru toate problemele cu caracter religios (cf. In 9,13-34). Motivul pentru care această vindecare miraculoasă este prezentată fariseilor nu este altul decât că ea s-a înfăptuit în zi de sâmbătă şi relatarea celui vindecat în pune îi încurcătură pe farisei: cum poate un om să facă o minune în zi de sâmbătă? Dacă acest om vine de la Dumnezeu, de ce nu îi respectă ziua? Fiind în încurcătură, fariseii îl întreabă pe omul vindecat ce părere are despre binefăcătorul său, iar el le răspunde, fără ezitare, că este un profet. Cu toate acestea, mulţimea, împreună cu fariseii, nu doreşte în nici un fel să recunoască această calitate profetică a lui Isus Cristos şi, de aceea, caută orice artificiu pentru a da o altă explicaţie plauzibilă acestui eveniment. Cu toate că asupra sa se exercită nenumărate presiuni, omul vindecat mărturiseşte cu mult curaj originea divină a vindecării sale şi a celui care l-a vindecat. De altfel, incapabili de a-l face să tacă pe omul vindecat, fariseii se limitează la a-l da afară din sinagogă sub pretextul că el s-a născut în păcat şi nu putea să le "dea lecţii" despre Dumnezeu.

În contrast cu fariseii, omul vindecat extrage din minunea al cărui protagonist a fost concluzia corectă şi anume că acel Isus Cristos, care până mai înainte a fost pentru el un necunoscut, este, de fapt, un profet şi întreaga sa conversaţie se transformă pentru el într-o mărturisire de credinţă, iar pentru farisei într-o condamnare (cf. In 9,35-41). Desigur că pentru a ajunge la convingerea că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, a fost nevoie de încă o intervenţie prin care omul vindecat de orbire să poată să-şi mărturisească deschis şi cu curaj convingerile sale. La răspunsul omului vindecat, Isus Cristos scoate în evidenţă simbolismul miracolului înfăptuit: venirea Fiului Omului în lume nu este altceva decât pregătirea omenirii pentru judecata finală. În tot ceea ce el face şi spune se împlinesc poruncile iubirii divine. Orbirea spirituală a fariseilor, faptul că nu vor să accepte că Dumnezeu lucrează în lume nu după reguli inventate de oameni, ci după puterea iubirii sale, îi condamnă şi îi îndepărtează de Împărăţia sa.

Dificultatea pe care au întâlnit-o fariseii în descoperirea lui Dumnezeu şi a Fiului său în diferitele lucrări înfăptuite de el o putem întâlni şi noi în viaţa creştină de zi cu zi. Spun acest lucru, deoarece în prea multe situaţii concrete ale vieţii, în faţa atâtor exemple de trăire creştină, nu avem curajul să întrezărim planul mântuitor al lui Dumnezeu. De prea multe ori suntem orbi sufleteşte şi nu putem accepta faptul că cel de lângă noi, chiar dacă în faţa oamenilor pare pedepsit şi păcătos, în faţa lui Dumnezeu poate fi mântuit şi virtuos. Desigur că noi trebuie să avem curajul să-l mărturisim pe Dumnezeu, pe Isus Cristos, în toate circumstanţele şi, de aceea, trebuie să lăsăm judecata oamenilor în seama lui Dumnezeu. Numai în acest fel devenim martori credincioşi ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

În primul rând, familia creştină trebuie să-şi acorde loc în a recunoaşte modalităţile de reînnoire spirituală şi de iertare reciprocă: în momentul în care în cadrul familiei sunt persoane care suferă atât trupeşte, cât, mai ales, sufleteşte, ele nu trebuie să fie învinovăţite, ci ajutate, înţelese, iubite. Doar în acest mod ne putem numi cu adevărat discipoli şi martori credibili ai lui Dumnezeu.

Familiaris consortium, 62:

"Nu trebuie uitat faptul că rugăciunea este parte constitutivă esenţială a vieţii creştine, luată în integritatea şi centralismul ei şi aparţine înseşi «umanităţii» noastre, căci este prima expresie a adevărului lăuntric al omului, «prima condiţie a libertăţii autentice a spiritului».

Pentru aceasta, rugăciunea nu reprezintă o evadare de la datoriile zilnice, ci constituie stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creştină să-şi asume şi să rezolve pe deplin toate responsabilităţile primei celule, bază societăţii umane. În acest sens, participarea efectivă la viaţa şi misiunea bisericii în lume este proporţională cu fidelitatea şi intensitatea rugăciunii prin care familia creştină se uneşte cu viaţa, care este Cristos.

Din unirea vitală cu Cristos, alimentată de liturgie, din oferta de sine însuşi şi din rugăciune, derivă fecunditatea familiei creştine în serviciul specific de promovarea umană, care nu poate să ducă decât la transformarea lumii" (FC 62).

[1] O scriere veche, un comentariu al legii lui Moise făcut de către rabini.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.