SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 8, 10.12.2003
Isus Cristos şi activitatea misionară a apostolilor

Continuând periplul în lumea fascinantă a Evangheliei sfântului Matei, găsim următoarele pericope scripturistice care ne oferă un mod nou de a vedea dimensiunea misionară a comunităţii înfiinţate de Isus Cristos: astfel, între capitolele 9,35-11,1 găsim discursul misionar al lui Isus Cristos adresat atât poporului, cât şi discipolilor şi apostolilor. În cele ce urmează, ne vom îndrepta privirea către următoarele secvenţe scripturistice: Isus are milă de popor (Mt 9,35-38), alegerea apostolilor (Mt 10,1-4), misiunea apostolilor (Mt 10,5-15), persecuţiile îndreptate împotriva discipolilor (Mt 10,16-25), mărturisirea curajoasă a Fiului omului (Mt 10,26-33), exigenţele urmării lui Isus (Mt 10,34-39) şi răsplata pentru cei care îi primesc pe apostoli în numele lui Isus (Mt 10,40-11,1).

La o examinare atentă a acestor pericope scripturistice, se poate observa că denumirea "discursul misionar al lui Isus Cristos" este uşor forţată, deoarece cuprinde în înţelesul său numai un singur aspect al mai amplei învăţături şi instruiri pe care Isus Cristos o oferă apostolilor săi. De fapt, tema misiunii ocupă doar prima parte, făcându-se încă o aluzie la sfârşit (cf. Mt 10,40-42): abia se aminteşte de trimiterea celor doisprezece (cf. Mt 10,5a), dar nu se spune nimic de activitatea lor misionară şi de eventuala lor întoarcere la Isus Cristos, aşa cum se notează în celelalte scrieri sinoptice ale evangheliştilor Marcu 6,7-13 şi Luca 9,1-6; 10,3-11. Scena este dominată de misiunea lui Isus, explicit menţionată la începutul şi sfârşitul pasajelor (cf. Mt 9,35; 11,1); şi în acest caz se poate înţelege că este o prelungire, din partea evanghelistului, a activităţii istorice a apostolilor, tocmai pentru a prezenta cititorilor statutul misionar al apostolului şi condiţia urmării lui Isus Cristos. Pe scurt, se poate spune că evanghelistul Matei, plecând de la cuvintele lui Isus către cei trimişi în misiune şi rămânând fidel tradiţiei comune, a construit un discurs valabil pentru toţi discipolii care în comunitatea sa erau chemaţi să trăiască misiunea creştină cu fidelitate şi perseverenţă.

Contextul misiunii lui Isus Cristos şi a discipolilor săi se înscrie în activitatea itinerantă a sa şi sub semnul urgenţei de a ajunge la toate localităţile pentru a-i vindeca pe toţi de infirmităţile sufleteşti şi trupeşti (cf. Mt 9,35). De asemenea, semnificaţia abundenţei secerişului subliniază împlinirea speranţei şi urgenţa imperativului pentru aceia care sunt asociaţi (cum este cazul discipolilor şi al apostolilor), la îndatorirea de a convoca pe oameni pentru judecata mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. Mt 9,36-38). Autorizarea şi statutul misionarilor sunt prezentate în chemarea pe care Isus o face celor doisprezece şi le conferă acestora puterea de a alunga demonii şi de a vindeca (cf. Mt 10,1). Privind cu atenţie această pericopă ne dăm seama că misiunea apostolului de a-l urma pe Isus Cristos nu include doar căutarea unei siguranţe, ci îl obligă pe cel care aderă la această misiune, la un serviciu exclusiv sacru. Atitudinea discipolilor în timpul persecuţiilor este aceea a oricărui creştin care se găseşte în momente de criză (cf. Mt 10,16-25). O corectă interpretare a acestei pericope se face doar dacă se ţine cont de textul imediat următor în care se găseşte inserată perspectiva teologică a venirii Fiului Omului (cf. Mt 10,23). Persecuţia şi încrederea în Tatăl se pot găsi în tendinţa actualizării discursului misionar, recitit în transparenţa statutului discipolilor care devine explicită în ultima parte şi în care evanghelistul trasează diferite norme de viaţă pentru a indica modelul ideal al discipolului, al aceluia care doreşte să-l urmeze pe Isus Cristos şi dincolo de clipele de unire intimă şi de bucurie, adică şi în momentele de criză, durere şi suferinţă (cf. Mt 10,34-37).

Contextualizând, în viaţa familiei, pericopele evanghelice din capitolele 9-11 ni se prezintă drept momente de har, deoarece situaţia familială concretă din societatea în care trăim duce de multe ori spre criză, spre pierderea identităţii şi a misiunii pe care le au soţii. Mărturisirea curajoasă a credinţei, trăirea vieţii creştine într-un ambient, într-o societate în care plăcerea, puterea şi banul au de multe ori ultimul cuvânt, este greu încercată. Exemplul pe care Isus Cristos îl dă prin misiunea încredinţată discipolilor şi apostolilor nu face altceva decât să întărească, în fiecare membru al familiei, convingerea că doar prin efort şi rugăciune comună şi personală se poate ajunge la pace, linişte şi înţelegere.

Articolul al treilea din Carta drepturilor familiei subliniază faptul că:

• soţii au dreptul inalienabil de a construi o familie şi de a decide cu privire la intervalul dintre naşteri şi numărul de fii pe care să-i aibă, luând în mod deplin în consideraţie datoriile lor faţă de ei înşişi, faţă de fiii deja născuţi, familie şi societate, într-o justă ierarhie a valorilor şi în conformitate cu ordinea morală obiectivă care exclude recurgerea la contracepţie, sterilizare şi avort;

• activităţile autorităţilor publice şi ale organizaţiilor private, care încearcă să limiteze libertatea cuplului în a decide numărul copiilor lor, constituie o gravă ofensă împotriva demnităţii umane şi împotriva justiţiei;

• în relaţiile internaţionale, ajutorul economic pentru dezvoltarea popoarelor nu trebuie să fie condiţionat de acceptarea unui program de contracepţie, sterilizare sau avort;

• familia are dreptul la asistenţă din partea societăţii în ceea ce priveşte datoriile sale referitoare la procrearea şi educarea fiilor. Cuplurile căsătorite, având o familie numeroasă, au dreptul la un ajutor potrivit şi nu trebuie să fie supuse discriminării.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.