SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 79, 11.05.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (VI)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (II)
Isus Cristos, lumina lumii (cf. In 8,1-59)

În continuarea şederii sale la Ierusalim Isus Cristos îşi desfăşoară activitatea de învăţător al adevărului şi, prin întreaga sa atitudine, îi învaţă pe ascultătorii săi care este menirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ: aceea de a salva omul căzut în păcat şi de a-i revela care este adevărata sa libertate. Capitolul este structurat după cum urmează: Isus Cristos şi femeia adulteră (cf. In 8,1-11), Isus Cristos, lumina lumii (cf. In 8,12-20), Isus Cristos în controversă cu iudeii (cf. In 8,21-30), discurs asupra adevărului şi libertăţii (cf. In 8,31-38), fiii lui Abraham sau ai diavolului? (cf. In 8,39-47), Isus Cristos şi Abraham (cf. In 8,48-59).

După povestirile aceluiaşi episod, evangheliştii sinoptici ne relatează că în săptămâna pătimirii sale Isus Cristos îşi petrecea nopţile pe Muntele Măslinilor şi zilele în templu pentru a-i învăţa pe ascultătorii săi: într-una dintre aceste zile, înainte de Paşte, are loc episodul cu femeia prinsă în adulter (cf. In 8,1-11). În cazul acestei femei, era mai mult ca evident că fariseii şi cărturarii vor îndeplini legea, condamnând-o la moarte, deoarece încălcase legea şi era pasibilă de pedeapsa capitală prin lapidare. Cu toate acestea, trecând pe lângă locul unde învăţa Isus Cristos, nu puteau să piardă ocazia de a-l pune la încercare, ştiindu-i-se atitudinea plină de compasiune faţă de cei păcătoşi. Dacă Isus Cristos nu o condamna, putea fi acuzat în faţa Sinedriului de încălcarea legii mozaice; dacă o condamna la moarte, putea fi acuzat de crimă şi de incoerenţă faţă de învăţătura proclamată până în acel moment. Refuzând să o condamne, Isus Cristos oferă un exemplu extraordinar şi nemaiîntâlnit până atunci în ceea ce priveşte modul prin care trebuie să tratăm păcatele oamenilor: în acelaşi fel în care şi noi am vrea să fim trataţi şi, mai mult, în conformitate cu conştiinţa noastră. Prin atitudinea sa, prin mustrarea sa, Isus Cristos îi indică femeii drumul de urmat şi, în acelaşi timp, îi arată un semn al milostivirii şi încrederii lui Dumnezeu în capacitatea ei de a nu mai păcătui.

Imediat după această întâmplare, Isus Cristos se revelează drept lumina lumii şi apără, în faţa fariseilor, adevărul despre mărturia pe care a venit să o aducă în lume în legătură cu sine şi cu Dumnezeu Tatăl (cf. In 8,12-20). Această expresie şi această mărturie despre sine pe care Isus Cristos o foloseşte, "Eu sunt lumina lumii" (In 8,12), nu doreşte să indice neapărat universalitatea mesajului său, a doctrinei sale, ci, mai degrabă, viaţa, activitatea sa, deoarece, prin tot ceea ce spune şi face, Isus Cristos devine lumină pentru oameni, acea lumină de care sunt privaţi prin păcatele lor. Desigur că aceste cuvinte produc o reacţie din partea opozanţilor săi, deoarece nu cred în spusele sale, însă este suficientă mărturia lui Dumnezeu Tatăl făcută la adresa Fiului, mărturie absolută şi adevărată.

Controversa cu iudeii se adânceşte şi Isus Cristos este pus în situaţia de a anunţa iminenta sa plecare din lume şi avertizează pe ascultătorii săi despre teribilele urmări ale necredinţei (cf. In 8,21-30). Această pericopă scripturistică este foarte asemănătoare cu cea din capitolul 7,31-36 şi în acest caz, ca şi în cel precedent, Isus Cristos repetă vestea plecării sale din lume, sau, mai bine spus, reîntoarcerea sa la Tatăl. Isus Cristos nu răspunde răutăţii fariseilor, ci scoate în evidenţă faptul că există o ruptură radicală, o opoziţie profundă între el şi cei care nu cred cuvintelor sale. De fapt, Isus Cristos şi iudeii cărora le vorbea aparţin la două lumi diferite: Isus Cristos aparţine lui Dumnezeu Tatăl şi lumii angelice, pe când ei aparţin lumii pământeşti potrivnice lui Dumnezeu.

Chiar dacă disputa a fost destul de aprinsă şi directă, a avut efect asupra unora dintre ei şi, datorită acestei credinţe, Isus Cristos le vorbeşte despre adevăr şi libertate (cf. In 8,31-38). Isus Cristos le explică faptul că doar cine crede în el poate deveni liber, poate deveni fiu al lui Dumnezeu. Adevăraţii săi discipoli şi, direct, adevăraţii discipoli ai lui Dumnezeu sunt aceia care aderă la adevărul şi la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Cei care vor să acceadă la viaţa divină a lui Dumnezeu trebuie să devină noi creaturi, care posedă adevărul şi libertatea. De fapt, Isus Cristos le spune că cel care crede, credinciosul în Dumnezeu, care îşi revede viaţa sa de credinţă, care acceptă revelarea lui Dumnezeu în persoana sa, câştigă adevărata libertate.

Datorită împietririi lor şi a faptului că ei au înţeles că dacă nu-l acceptă pe Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu se găsesc în afara mântuirii, încep o dispută legată de primul patriarh, Abraham (cf. In 8,39-47). Iudeii înţeleg foarte bine că Isus Cristos neagă faptul că ei se declară fiii lui Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului, adică în sensul spiritual, de aceea, ei răspund sec că Abraham este tatăl lor şi prin această afirmaţie nu doresc să indice doar paternitatea materială, ci pe aceea spirituală. Isus Cristos respinge această pretenţie şi le revelează adevăratul conţinut al paternităţii sale. Atitudinea lui Isus Cristos este bazată pe Sfintele Scripturi care dau mărturie despre el (cf. Gen 15,6) şi, nedorind să-l accepte, resping, de fapt, revelaţia lui Dumnezeu profetizată încă de la începutul creaţiei şi făcută cunoscută patriarhului Abraham. De asemenea, avertizarea extrem de dură făcută de Isus Cristos cu privire la tatăl minciunii, la diavol, se potriveşte acelui timp, deoarece toţi cei care-l neagă pe Fiul Omului sunt de partea minciunii şi a tatălui minciunii care este diavolul.

Disputa atinge apogeul în momentul în care Isus Cristos le spune că este mai mare decât Abraham (cf. In 8,48-59). Această afirmaţie îi surprinde pe ascultătorii săi şi, de aceea, aceştia reacţionează în mod ostil la adresa lui Isus Cristos încercând să-l lapideze. Este normal ca iudeii să fie indignaţi de cuvintele lui Isus Cristos referitoare la autoritatea cu care Dumnezeu Tatăl l-a înzestrat. Răspunsul lor nu doreşte să fie unul adresat acestei ultime afirmaţii, cât, mai ales, celei dintâi, adică asupra faptului că el se declară Fiu al lui Dumnezeu şi că Dumnezeu Tatăl cere de la ei să-l onoreze. Însuşindu-şi cuvintele lui Iahve, Dumnezeu, "Eu sunt cel ce sunt", Isus Cristos este acuzat de blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi pentru a scăpa cu viaţă se ascunde şi părăseşte templul: cu toate acestea nu a putut fi ucis pentru că timpul său nu venise!

Toate pericopele scripturistice ale acestui capitol ne conduc cu gândul la o situaţie concretă a vieţii societăţii în care trăim şi, în mod cu totul deosebit, la familia noastră creştină: adevărul şi libertatea. Aceşti doi termeni au o greutate deosebită în zilele noastre, deoarece, fără adevăr şi fără libertate, nu putem deveni autentici mărturisitori ai lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, nu putem fi disponibili la a realiza în noi şi în familiile noastre planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Desigur că nu întotdeauna aceste două valori sunt înţelese cum se cuvine şi, din această cauză, membrii familiilor noastre au de suferit şi îl înlocuiesc pe Isus Cristos cu tatăl minciunii şi drept urmare, la fel ca şi contemporanii lui Isus Cristos, caută, prin orice mijloace, ca aceia care spun adevărul să fie distruşi. Adevărul şi libertatea trebuie să fie două lucruri sfinte pentru fiecare dintre noi şi trebuie să le favorizăm din toate punctele de vedere, iar un mijloc eficace este cel al rugăciunii şi al comuniunii familiale. În mod deosebit, rugăciunea sfântului Rozariu, pietate a lunii mai, trebuie să-şi găsească loc în preocupările zilnice ale familiei creştine.

Familiaris consortium, 61:

"Aşa cum ne învaţă Conciliul Vatican al II-lea, între rugăciunea Bisericii şi aceea a fiecărui credincios este un raport profund şi vital. Scopul important al rugăciunii bisericii domestice, familia, este acela de a construi pentru copii o introducere naturală la rugăciunea proprie întregii Biserici, în sensul de a-i pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii şi de a o extinde pe întreg spaţiul vieţii personale, familiale şi sociale. De aici urmează necesitatea participării progresive a tuturor membrilor familiei creştine la sfânta Euharistie, mai ales duminica şi în zilele de sărbătoare, precum şi la celelalte sacramente, cu deosebire, la acelea de iniţiere creştină a copiilor. Directivele conciliare au deschis o nouă posibilitate pentru familia creştină, care a fost inclusă printre grupurile cărora li se recomandă să celebreze în comun oficiul divin. În felul acesta, familia creştină se va îngriji ca să celebreze şi în casă şi în formă adecvată membrilor ei, timpurile şi sărbătorile anului liturgic.

Pentru a pregăti şi a prelungi acasă cultul celebrat în Biserică, familia creştină recurge la rugăciunea particulară, care prezintă o mare varietate de forme. Această varietate dovedeşte extraordinara bogăţie cu care Duhul Sfânt însufleţeşte rugăciunea creştină şi vine în ajutorul diferitelor exigenţe şi situaţii ale vieţii celui care se roagă lui Dumnezeu. Pe lângă rugăciunile de dimineaţă şi de seară - după recomandarea părinţilor sinodali - trebuie luate expres în consideraţie: citirea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, pregătirea pentru sfintele sacramente, devoţiunea şi consacrarea la Inima lui Isus, diferitele forme de cult în cinstea Sfintei Fecioare Maria, binecuvântarea mesei şi observarea evlaviei populare.

În respectarea libertăţii fiilor lui Dumnezeu, biserica a propus credincioşilor unele practici de pietate, cu deosebită grijă şi insistenţă. Între aceste practici de pietate trebuie menţionat sfântul Rozariu: «Voim acum, în continuarea îndemnurilor predecesorilor noştri, să recomandăm viu recitarea sfântului Rozariu în familie... Fără îndoială că rozariul Sfintei Fecioare Maria este una dintre cele mai minunate şi eficace rugăciuni comune, pe care familia creştină este invitată să o recite. Ne place, într-adevăr, să ne gândim şi să dorim cu ardoare ca atunci când familia este adunată pentru rugăciune, sfântul rozariu să fie expresia frecventă şi plăcută a rugăciunii lor». Astfel rugăciunea autentic mariană, care explică legătura sinceră şi urmarea generoasă, spirituală a Fecioarei Preasfinte, constituie un instrument privilegiat pentru alimentarea comuniunii de iubire a familiei şi pentru dezvoltarea spiritualităţii conjugale şi familiale. Ea, maica lui Cristos şi a bisericii, este într-adevăr, în mod special şi mama familiilor creştine, a bisericii domestice" (FC 61).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.