SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 78, 04.05.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (V)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (I)
Isus Cristos, apa vie (cf. In 7,1-53)

Capitolul al VII-lea al Evangheliei sfântului Ioan ni-l prezintă pe Isus Cristos la Ierusalim în timpul sărbătorii Corturilor, sărbătoare ce strângea în jurul Templului mulţi pelerini şi care era, în acelaşi timp, un bun prilej de cateheză. Întreaga secţiune a celei de a treia prezenţe a lui Isus Cristos la Ierusalim este presărată cu multe învăţături şi cu multe minuni: totuşi, mai întâi, ne vom ocupa doar de acest prim capitol, deoarece în el găsim indicii clare în ceea ce priveşte sfârşitul iminent al Învăţătorului. De fapt, acest fragment scripturistic este structurat astfel: necredinţa rudelor lui Isus Cristos (cf. In 7,1-9), Isus Cristos la sărbătoarea Corturilor (cf. In 7,10-24), discuţii despre originea lui Isus Cristos (cf. In 7,25-36), Isus Cristos, apa vie (cf. In 7,37-39), discuţii despre mesianitatea lui Isus Cristos (cf. In 7,40-53).

La puţin timp după ce a vindecat pe paralitic în piscina din Betesda, Isus Cristos se întoarce în Galileea, unde conflictul său cu iudeii se înteţeşte, ajungând până acolo că ei doreau să-l ucidă (cf. In 7,1-9). Activitatea lui Isus Cristos în această zonă se desfăşoară între sărbătoarea Paştelui şi sărbătoarea Corturilor, timp în care datorită faptului că Isus Cristos continua să facă minunile sale în zi de sâmbătă şi că, anterior, s-a făcut declarat cu Iahve, cu Dumnezeu, numindu-l Tată, se bucură de dispreţul şi chiar de mânia conaţionalilor săi, până acolo că aceştia doresc să-l ucidă. Rudele sale, numite în această evanghelie "fraţi" (în concordanţă cu Evanghelia sfântului Matei 12,46), îl invită să-şi facă cunoscute faptele, iar drept răspuns Isus Cristos refuză această invitaţie, deoarece timpul său nu venise încă. Plecarea lui Isus Cristos la Ierusalim, în formă privată, s-a datorat faptului că el nu dorea să dea ocazie la manifestări publice la adresa lui, deoarece, împreună cu cei doisprezece apostoli, trebuia să mai înveţe despre Împărăţia lui Dumnezeu.

După ce trecură câteva zile de la începutul sărbătorii Corturilor, Isus Cristos, împreună cu ucenicii săi, îşi face publică prezenţa în cetatea sfântă (cf. In 7,10-24). Pe fondul disputelor sale cu mai marii religioşi ai timpului, Isus Cristos începe să-şi dezvăluie identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi le explică faptul că a venit în lume pentru a-i mântui şi a le indica drumul de urmat pentru a ajunge la Dumnezeu. Este interesant faptul că iudeii sunt indignaţi şi miraţi că Isus Cristos, considerat un om fără "carte", are atâta înţelepciune şi că este un iscusit om al cuvintelor. În acest moment, Isus Cristos intervine cu cateheza, cu evanghelizarea sa, deoarece le face cunoscut faptul că el vorbeşte cuvintele celui care l-a trimis, adică acele cuvinte ale lui Dumnezeu Tatăl. Da fapt, întreaga secvenţă scripturistică nu este altceva decât o nouă demonstraţie a veridicităţii activităţii sale, deoarece prin ceea ce spune şi face Isus Cristos le demonstrează de la cine are el autoritate.

Imediat după acest comentariu pe care Isus Cristos îl face la adresa lui Dumnezeu Tatăl şi la autoritatea pe care a primit-o de la el, urmează o vie discuţie cu privire la originea sa (cf. In 7,25-36). În acest pasaj, Isus Cristos ne este prezentat cum, în a patra zi a sărbătorii, merge la templu şi învaţă deschis despre tainele lui Dumnezeu, iar ecoul învăţăturilor sale este atât de puternic încât unii dintre cei care-l ascultă se întreabă dacă nu cumva mai marii religioşi l-au recunoscut deja drept cel care trebuia să vină, drept Cristos. Prin atitudinea sa, Isus Cristos le spune că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu trece prin cunoaşterea Fiului său, adică prin el şi, de aceea, cine-l cunoaşte pe el îl cunoaşte şi pe Tatăl. Cuvintele sale deranjează atât de mult pe arhierei şi farisei încât aceştia ordonă ca Isus Cristos să fie arestat, însă acest lucru nu se înfăptuieşte încă, deoarece nu venise ceasul său.

În ultima zi a sărbătorii Corturilor, "ultima" sau "ziua cea mare", Isus Cristos îi invită pe iudei să se adape din apa vie care este chiar el (cf. In 7,37-39). Tema apei este destul de frecventă în evanghelistul Ioan şi, de aceea, ea este reluată cu multă tărie spre sfârşitul evangheliei, deoarece acela care va şti să se "adape" din izvorul nesecat, care este Isus Cristos, acela va dobândi viaţa veşnică. Continuând ideea, evanghelistul Ioan oferă cititorilor săi o interpretare asupra expresiei "râuri de apă vie vor curge din pieptul lui". Identificarea acestei ape este în persoana Duhului Sfânt şi profeţeşte faptul că în momentul în care va învia, el va dărui credincioşilor săi pe Duhul adevărului.

Ca o urmare logică a acestor afirmaţii se află discuţiile cu privire la mesianitatea sa (cf. In 7,40-53). Slujitorii trimişi să-l aresteze se întorc fără să fi îndeplinit ordinul şi chiar mai mult, rămân surprinşi şi minunaţi de învăţătura lui Isus Cristos: de fapt, aceştia sunt în sintonie cu poporul, care-l considera drept un mare profet, unul care-i instruieşte cu privire la învăţăturile lui Dumnezeu. Această afirmaţie a gărzilor îi înfurie şi mai tare pe arhierei şi pe farisei şi, de aceea, ei încep o adevărată campanie împotriva acestor afirmaţii, adică împotriva proclamării poporului, asupra mesianităţii lui Isus Cristos. Cu toate acestea, intervenţia lui Nicodim, cel care îl ascultase şi care în sufletul său a simţit puterea lui Dumnezeu, calmează spiritele şi, cel puţin pentru moment, îl salvează de la moarte pe Isus Cristos. De fapt, încă nu venise ceasul lui!

Paginile acestei scripturi ne indică faptul că Isus Cristos dorea din toată inima să-i conducă pe conaţionalii săi la Dumnezeu Tatăl, să le ofere darul Duhului Sfânt şi ca apa vieţii veşnice, prezente în persoana sa, să inunde toate sufletele. Probabil tocmai teama de a vedea într-un om întruchipate rezolvarea tuturor problemelor şi aspiraţiilor divine i-a împiedicat să-l recunoască drept Mesia şi Cristos.

Invitaţia lui Isus Cristos de a scoate apă vie din el nu trebuie să fie omisă de nici o familie creştină, deoarece numai apelând cu încredere la izvorul mântuirii noastre, care este el, putem obţine acea binecuvântare veşnică pentru fiecare membru al familiei. Nu este suficient să-l ascultăm pe Isus Cristos, dacă nu ne alimentăm cu cuvântul său şi cu sacramentele sale şi acestea sunt la îndemâna noastră, deoarece Biserica, prin sfintele sacramente, ne oferă, într-adevăr, posibilitatea să scoatem apă vie.

Familiaris consortium, 60:

"Părinţii creştini, în forţa demnităţii şi misiunii lor, au rolul specific de a educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu şi în colocviul personal cu Dumnezeu, aşa cum învaţă Conciliul Vatican al II-lea: «...în familia creştină - îmbogăţită de harul şi misiunea sacramentului Căsătoriei - copiii trebuie să înveţe a percepe, din fragedă copilărie, pe Dumnezeu şi a-l iubi, precum şi a-l iubi pe aproapele în spiritul credinţei pe care au primit-o la botez».

Momentul fundamental şi de neînlocuit al educaţiei la rugăciune este exemplul concret, mărturia vie a faptelor părinţilor, pentru că, rugându-se împreună cu copiii, tatăl şi mama îşi împlinesc rolul preoţesc propriu şi coboară în adâncul inimii copiilor, lăsând urme adânci pe care nu le vor şterge evenimentele vieţii viitoare. Să ascultăm apelul papei Paul al VI-lea către părinţi: «Mamelor, îi învăţaţi pe copiii voştri să se roage creştineşte?... Îi pregătiţi, în colaborare armonioasă cu preoţii, pe copiii voştri la primirea sacramentelor iniţierii: Spovada, Prima Împărtăşanie şi sfântul Mir?... Îi obişnuiţi ca atunci când sunt bolnavi, să se gândească la suferinţele lui Cristos?... să ceară ajutorul Maicii Domnului şi al sfinţilor... Recitaţi voi sfântul Rozariu în familie?... Şi voi, taţilor, ştiţi să vă rugaţi împreună cu copiii voştri,...cu toată comunitatea familială... cel puţin uneori?... Exemplul vostru, în corectitudinea gândirii şi a faptelor, ajutat de rugăciunea făcută în comun, este o lecţie pentru viaţă, un act de cult, cu merit deosebit... şi în felul acesta duceţi pacea între pereţii casei voastre: «Pace casei acesteia!»" (FC 60).

Tuturor acelora care în aceste zile sărbătoresc învierea lui Isus Cristos le dorim un Paşte binecuvântat, cu pace şi bucurie. Cristos a înviat!

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.