SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 77, 27.04.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (IV)
Isus Cristos - pâinea vieţii (cf. In 6,1-71)

Pentru evanghelistul Ioan viziunea lui Isus Cristos drept pâinea vieţii este esenţială şi, de aceea, îi acordă un spaţiu deosebit în evanghelie: de fapt, menţionarea apropierii Paştelui, înmulţirea pâinilor, discursul pe care-l face în legătură cu această minune şi cu interpretarea ei, sunt tot atâtea argumente să credem că, într-adevăr, Isus Cristos este pâinea şi alimentul dătător de viaţă veşnică. Schematizarea pericopelor scripturistice ale celui de al VI-lea capitol este următoarea: înmulţirea pâinilor (cf. In 6,1-15), Isus Cristos umblă pe mare (cf. In 6,16-21), discursul despre pâinea vieţii (cf. In 6,22-59), reacţii la cuvintele lui Isus Cristos (cf. In 6,60-71).

Scena înmulţirii miraculoase a pâinii, de altfel, pericopă povestită şi de ceilalţi evanghelişti, este una plină de semnificaţii, deoarece având loc înainte de sărbătoarea Paştelui ne oferă un suport teologic asupra înţelegerii ulterioare a acesteia (cf. In 1,61-15). Această minune are loc pe ţărmul Mării Tiberiadei şi precede altor minuni pe care mulţimea le interpretează drept semnul profetic al timpului venirii Mesiei. Sensul teologic al acestei minuni pare parcă enunţat deja: Isus Cristos vede mulţimea cuprinsă de foame, însă de la partea pur biologică şi, prin intermediul ei, se prefigurează banchetul euharistiei care va fi dăruit celor care îl va mărturisi drept Dumnezeu. Evanghelistul, plasând această minune în preajma Paştelui, doreşte să-i invite pe cititorii săi să vadă că adevăratul miel pascal este Isus Cristos, iar adevărata pâine care dă viaţă nu este cea pământească, ci aceea a trupului Fiului Omului. Provocarea pe care Isus Cristos o face discipolilor, răspunsul lor şi înfăptuirea propriu-zisă a miracolului impresionează pe cei prezenţi şi-i determină să-l recunoască ca Mesia. Însă, pentru a scăpa de o falsă impresie şi o eronată concepţie a celui care avea să mântuiască omul, Isus Cristos se retrage şi alge să stea deoparte împreună cu discipolii, decât să ofere o simplă hrană pământească ce nu poate mântui.

Făcându-se seară, discipolii aleg să meargă la Cafarnaum, lăsându-l pe Isus Cristos pe munte în rugăciune (cf. In 6,16-21). Datorită vântului puternic discipolii se găsesc în dificultate şi, în acelaşi timp, Isus Cristos şi-a făcut apariţia mergând pe apă: câtă stupoare şi câtă frică nu i-a cuprins. Şi cu toate acestea Isus Cristos îi îndeamnă să fie calmi, să nu le fie frică, deoarece în momentul în care el este împreună cu ei nu li se poate întâmpla nimic rău, iar ceea ce spune se şi întâmplă: marea se linişteşte şi ei ajung de îndată la ţărm.

Discursul despre pâinea vieţii (cf. In 6,22-59) este o cateheză minunată şi pătrunzătoare, deoarece Isus Cristos încearcă să le explice ascultătorilor că nu trebuie să caute hrana care nu are în sine viaţă, ci, lăsându-se călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, pot găsi acea pâine care satură foamea după eternitate. Cu toate că Isus Cristos le vorbeşte despre lucrurile cereşti şi vorbeşte acelora care i-au văzut minunile, aceştia nu par dispuşi să înţeleagă cuvintele sale: fiind prea legaţi de pământ, în momentul în care el le vorbeşte despre sine ca fiind pâinea vieţii, ei se scandalizează. Isus Cristos promiţând euharistia, pâinea vieţii o face prin intermediul binomului "carne şi sânge", lucru care nu este înţeles de către ascultători, sau, mai bine zis, nu doresc să înţeleagă cuvintele sale. Învăţătura Fiului Omului este foarte clară: cine mănâncă din trupul său şi bea din sângele său devine părtaş la învierea sa, deoarece de învierea finală vor avea parte cei care au participat la ospăţul euharistic.

Reacţiile de neacceptare a învăţăturii asupra euharistiei nu au întârziat să apară (cf. In 6,60-71): chiar mulţi dintre discipoli săi consideră că este prea greu să-l urmeze pe Isus Cristos pe acest drum şi-l abandonează. Exigenţa credinţei produce o ruptură, deoarece ea a făcut claritate în ceea ce priveşte cine sunt cei care efectiv cred în Isus Cristos şi în învăţătura sa, între cei care cred că Isus Cristos este trimisul lui Dumnezeu tatăl şi cei care doreau să păstreze vechea lege a lui Israel. Totuşi criza pe care o produc aceste cuvinte aduce în faţa noastră încrederea şi adeziunea celor doisprezece, de fapt, unsprezece, deoarece la sfârşitul acestui capitol se vorbeşte deja despre trădătorul Iuda Iscarioteanul, la învăţătura lui Isus Cristos. Alegerea şi vocaţia pe care Isus Cristos le-a adresat-o şi oferit-o, în aceste momente cruciale devin practică, deoarece prin răspunsul lui Petru se clarifică în ce constă adeziunea şi în ce constă relaţia unică dintre cei doisprezece şi Isus Cristos. Afirmaţia lui prin care mărturisea că Isus Cristos este "sfântul lui Dumnezeu", îl scoate din sfera lumească şi-l introduce în sfera divină, loc unde relaţia dintre om şi Dumnezeu devine unică şi inseparabilă prin taina euharistică. Cel care se hrăneşte cu euharistia, acela are viaţă veşnică în el şi poate să-l mărturisească pe Isus Cristos drept Domn şi sfânt al lui Dumnezeu.

Taina euharistiei este principalul izvor la vieţii creştinului, masa şi banchetul care ne prefigurează Împărăţia lui Dumnezeu şi locul în care vom fi pe deplin în comuniune cu Dumnezeu. Cu toate acestea, sacramentul euharistiei este de prea multe ori uitat, neglijat, nerespectat. În acest sens, familia creştină trebuie să aibă curajul a se reînnoi la masa euharistică, deoarece în momentul în care membrii ei sunt în deplină comuniune cu Dumnezeu, iar el şi-a făcut locuinţă în sufletul lor, tot ceea ce înseamnă dumnezeire este prezent şi locuieşte în acele persoane şi, implicit, în acea familie.

Familiaris consortium, 59:

"Biserica se roagă pentru familia creştină şi o educă, pentru a trăi în generoasă coerenţă cu darul şi misiunea preoţească primite de la Cristos, marele preot. În realitate, preoţia Botezului primită de toţi creştinii, preoţie trăită în Căsătorie-sacrament, constituie pentru soţi şi pentru familie baza vocaţiei şi misiunii preoţeşti, pentru care faptele existenţei lor zilnice se transformă în «sacrificii spirituale plăcute lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Cristos». Iar aceasta se întâmplă - nu numai cu celebrarea sfintei Euharistii şi a altor sacramente şi cu jertfa de sine însuşi a lui Dumnezeu, ci şi cu viaţa de rugăciune, cu dialogul rugător cu Tatăl ceresc prin Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt.

Rugăciunea familială are caracteristicile sale specifice. Este o rugăciune făcută în comun, soţ şi soţie împreună, părinţi şi copii împreună. Comuniunea rugăciunii este rodul acelei comuniuni dăruite de sacramentul Botezului şi Căsătoriei. Membrilor familiei creştine se pot aplica în mod deosebit cuvintele cu care Cristos Domnul a făgăduit prezenţa sa: «Adevăr zic vouă: dacă doi dintre voi se vor aduna pe pământ pentru a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri, le va da. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, eu sunt în mijlocul lor».

O astfel de rugăciune are ca şi conţinut original, însăşi viaţa de familie, care în toate circumstanţele sale este interpretată ca vocaţia lui Dumnezeu şi este transpusă în viaţă ca răspuns familial la apelul lui Dumnezeu în toate împrejurările vieţii: bucurii şi dureri, speranţe şi tristeţe, naşteri şi aniversări, aniversarea naşterilor părinţilor, plăceri, îndepărtări îndelungate şi întoarceri, alegeri importante şi decisive în viaţă, moartea persoanelor iubite... Înseamnă intervenţia iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, aşa cum trebuie să însemneze şi momentul favorabil pentru rugăciuni de mulţumire, de cerere şi de încredinţare plină de încredere a familiei Tatălui comun din ceruri. Apoi demnitatea şi responsabilitatea familiei creştine - biserica domestică - pot fi trăite numai cu ajutorul necontenit al lui Dumnezeu, care va fi dăruit, fără îndoială, dacă va fi cerut cu umilinţă şi încredere" (FC 59).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.