SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 76, 20.04.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (III)
A doua călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 5,1-47)

Cea de a doua călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim este centrată asupra identităţii sale ca Fiu al lui Dumnezeu. Într-o atitudine de respect faţă de adevărul primit de la Dumnezeu Tatăl şi îndemnat de iubirea pe care o are faţă de creatura sa, Isus Cristos doreşte să le explice ascultătorilor săi, în mod deosebit conducătorilor religioşi ai timpului şi celor care nu doreau să creadă în cuvântul său, că numai scrutând cu grijă Sfintele Scripturi se poate descoperi adevărul despre Dumnezeu şi despre Fiul său. Capitolul este structurat după cum urmează: vindecarea paraliticului de la piscina Betesda (cf. In 5,1-18), autoritatea divină a Fiului (cf. In 5,19-30), mărturii în favoarea lui Isus Cristos (cf. In 5,31-47).

Prima pericopă scripturistică ne vorbeşte despre drama unui om bolnav şi neajutorat care, de treizeci şi opt de ani, aştepta să fie vindecat de boala sa (cf. In 5,1-18). Această vindecare miraculoasă este una dintre cele mai cunoscute din întregul Nou Testament şi prin care evanghelistul Ioan a încercat să transmită cititorilor săi modul în care a înţeles Isus Cristos să facă cunoscut mesajul şi misiunea sa. Prin atitudinea sa de milostivire, Isus Cristos ne descoperă iubirea fără margini a lui Dumnezeu care se îndreaptă către cel bolnav şi rănit de păcat. În conformitate cu anticipările profeţilor, Isus Cristos, noul şi unicul profet autentic, doreşte să facă prezentă în lume noua creaţie a lui Dumnezeu, creaţie ferită de durere, lacrimi, suferinţă, moarte, păcat. De fapt, vindecarea acestui paralitic nu este numai una fizică, exterioară, ci una spirituală, interioară: în momentul în care Dumnezeu intră în viaţa cuiva îl vindecă în întregime, la trup şi la suflet.

Această vindecare, în loc să fie întâmpinată cu entuziasm şi cu o privire atentă asupra modului în care Dumnezeu doreşte să intre în viaţa poporului său ales, ea este primită cu opoziţie şi necredinţă. Datorită acestui fapt, Isus Cristos îşi manifestă autoritatea divină de Fiu al lui Dumnezeu (cf. In 5,19-47). Discuţia pe care Isus Cristos o are cu un grup de contestatari este una destul de aprigă: nu se cunoaşte exact cine sunt aceşti iudei, însă până în acel moment era vorba despre conducătorii religioşi ai poporului şi din modul în care Isus Cristos abordează problema este foarte probabil ca aceştia să facă parte din categoria iudeilor erudiţi, de vază. Este interesant de observat că această discuţie pleacă de la faptul că un om a fost vindecat şi că vindecarea a avut loc în zi de sâmbătă (cf. In 5,9). Atenţia opozanţilor nu era îndreptată spre binele făcut şi spre faptul că un om a fost vindecat în mod miraculos, ci asupra legalităţii şi rigorismului religios: este sacrificată iubirea lui Dumnezeu, pentru îngustimea legală a omului! Cu toate acestea, Isus Cristos le vorbeşte despre o autoritate pe care a primit-o de la Dumnezeu, Tatăl său, autoritate pe care nu este dispus să o lase la voia întâmplării. Numai aceia care vor şti să citească "semnele timpului", aceia se vor apropia de Dumnezeu.

Mărturiile Sfintelor Scripturi sunt în favoarea sa, de aceea, el nu are nevoie de o mărturie umană (cf. In 5,31-47). Cu toate acestea, afirmaţiile pericopei anterioare, conform cărora Isus Cristos spune despre sine că este în legătură strânsă cu Dumnezeu Tatăl, că este Fiul săi şi că este Mesia, pot stârni anumite îndoieli din partea contestatarilor săi: cum poate cineva să dea mărturie despre sine? În acest context, Isus Cristos aduce în atenţia lor mărturiile Sfintelor Scripturi, ale atâtor patriarhi, ale lui Moise, ale profeţilor şi pe cele ale conducătorilor poporului lui Israel care-l prevestesc şi care-l aşteptau de veacuri. Cei care vor şti să-l accepte se vor număra printre cei care vor avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu.

Autoritatea lui Isus Cristos este una esenţială în abordarea tematicii familiei creştine din zilele noastre. În momentul în care autoritatea, de orice natură, este foarte insistent contestată, în momentul în care fiecare membru al familiei caută o autonomie greşit înţeleasă, Isus Cristos se adresează fiecăruia în parte pentru a-i reaminti că numai împreună şi sub autoritatea lui Dumnezeu se poate forma un viitor în conformitate cu aspiraţiile legitime ale vieţii creştine.

În familia creştină actuală găsim multe răni, multe boli ale sufletului care nu se vindecă cu trecerea timpului şi, de prea multe ori, asemenea acestui om bolnav, se aşteaptă prea mulţi ani pentru a cere ajutor pentru vindecare. Familia are obligaţia ca rănile păcatului, ale egoismului, ale răutăţii şi ale intoleranţei să fie eliminate prin rugăciune şi prin sacramentele puse la dispoziţie de către Biserică.

Familiaris consortium, 58:

"Primirea apelului evangheliei la convertire - întoarcere, adresat tuturor creştinilor care n-au rămas statornici la trăirea «noutăţii» sfântului Botez care i-a făcut «sfinţi», este necesară pentru familia creştină, pentru că primirea acestui apel la convertire este parte esenţială şi permanentă a obligaţiei de sfinţire. Familia creştină nu este mereu în concordanţă cu legea harului şi cu sfinţirea botezului, lege proclamată din nou de Sacramentul căsătoriei.

Căinţa şi iertarea reciprocă în sânul familiei creştine, lucruri obişnuite în viaţa zilnică a familiei, îşi află momentul specific în pocăinţa creştină. În ceea ce priveşte pe soţii creştini, papa Paul al VI-lea a scris: «Dacă păcatul îşi are loc între ei, să nu se descurajeze, ci să recurgă cu umilinţă şi perseverenţă la mila lui Dumnezeu, care este împărţită cu îmbelşugare în Sacramentul Spovezii».

Celebrarea acestui sacrament are însemnătate deosebită pentru viaţa familială, pentru că soţii şi toţi membrii familiei descoperă că păcatul este o contrazicere a legământului soţilor şi a comuniunii familiale şi atunci cu toţii se întâlnesc cu Dumnezeul «bogat în milă» care, împărţind iubirea sa, care este mai puternică decât păcatul, reconstruieşte şi perfecţionează legământul conjugal şi comuniunea familială" (FC 58).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.