SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 75, 13.04.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (II)
Prima călătorie la Ierusalim (cf. In 2,13-4,54) (II)
Isus Cristos şi samariteana (cf. In 4,1-54)

Capitolul al IV-lea al Evangheliei sfântului Ioan ne prezintă una dintre cele mai minunate pagini ale scrierilor sale; spunem acest fapt, deoarece discuţia pe care Isus Cristos o are cu femeia samariteană se pune în evidenţă universalitatea mântuirii. Structura acestui capitol cuprinde două pericope scripturistice: Isus Cristos şi samariteana (cf. In 4,1-42), vindecarea fiului funcţionarului regal (cf. In 4,43-54).

Gelozia fariseilor îl constrânge pe Isus Cristos să părăsească Iudeea şi să se întoarcă în Galileea: călătoria l-a făcut să intre în Samaria, unde a putut avea o discuţie cu o femeie din cetatea Sihar (cf. In 4,1-42). Obosit şi însetat, Isus Cristos se aşază lângă "fântâna lui Iacob" (In 4,6), în timp ce discipolii erau plecaţi în localitate pentru a face proviziile necesare călătoriei. În acel moment îşi face apariţia la fântână o femeie samariteană pentru a scoate apă, dar pentru a face acest lucru avea nevoie şi de recipientul necesar, un ulcior, legat cu o frânghie, coborât în fântână. Femeia rămâne mirată de faptul că un străin iudeu i-a cerut să-i dea apă de băut, fiind binecunoscută rivalitatea şi intoleranţa dintre iudei şi samariteni, rivalitate cu o lungă tradiţie istorică. Isus Cristos nu ţine cont de opoziţia dintre iudei şi samariteni, aceea care a fost amintită de către femeie, ci, plecând de la mirarea ei, începe o cateheză şi o învaţă despre darul pe care-l poate primi din partea lui Dumnezeu. Făcând aluzie la "darul lui Dumnezeu" (In 4,10), Isus Cristos doreşte să identifice darul prin excelenţă de care oamenii nu pot să se lipsească, de Dumnezeu.

Vorbind femeii despre "apa vieţii" sau "apa vie" (In 4,10) şi dorind să-i explice în profunzime mesajul mântuitor pe care-l aducea omenirii, Isus Cristos îi vorbeşte despre apa vieţii adevărate, despre rolul pe care Cristos, aşa cum mai târziu va fi anunţat oamenilor din cetate chiar de către femeie, îl are în mântuirea omului. Da fapt, starea ambiguă a vieţii sale morale o determină să creadă că are în faţa sa un vizionar, un ascet sau un profet ambulant care era în trecere prin zonă. În orice caz, Isus Cristos dezvăluindu-i femeii condiţia sa morală, o determină să-l considere un trimis divin, un om care pătrunde bine conştiinţele şi adâncul sufletului uman. Chiar dacă această femeie nu este capabilă să-l recunoască iniţial pe Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos, dorinţa ei interioară de a cunoaşte mai bine legea lui Dumnezeu o determină să-i pună diferite întrebări cu privire la viaţa religioasă şi la distincţiile dintre cultul din Samaria şi cultul templului din Ierusalim (cf. In 4,19-26). Răspunsul dat de către Isus Cristos se referă la adevăraţii adoratori ai lui Dumnezeu, adică la aceia care dau de o parte lucrurile secundare şi se concentrează asupra esenţialului, asupra faptului că Dumnezeu intră în viaţa omului şi că Duhul lui Dumnezeu călăuzeşte toate conştiinţele şi întreaga istorie umană. Dezvăluindu-şi identitatea de Mesia, Isus Cristos doreşte să-i transmită femeii samaritene mesajul mântuirii şi faptul că nimic nu poate fi mai preţios pentru om decât întâlnirea cu Dumnezeu şi convertirea inimii.

În timp ce avea loc această discuţie, discipolii se întorc, miraţi de faptul că Isus Cristos vorbeşte cu această persoană, însă preocuparea lor era una pur materială: Domnul nu trebuia să fie deranjat, ci lăsat să se hrănească (cf. In 4,27-38). După ce a primit cuvintele dătătoare de viaţă de la Isus Cristos, femeia îl lasă în tovărăşia discipolilor şi pleacă în cetate pentru a-l face cunoscută locuitorilor săi. În acest timp, Isus Cristos le explică discipolilor de ce fel de hrană are nevoie omul: de voinţa lui Dumnezeu! Aşa cum alţii s-au trudit pentru anunţarea cuvântului lui Dumnezeu - este cazul profeţilor -, la fel, discipolii vor fi aceia care vor transmite mesajul lui Dumnezeu în toată lumea, dar alţii vor fi aceia care vor culege roadele, adică aceia care vor îmbrăţişa credinţa în Isus Cristos, creştinii.

După ce femeia le povesteşte locuitorilor despre Isus Cristos, îi invită să-l cunoască, iar atitudinea acestora le va aduce multă pace şi bucurie; mai mult, le va aduce chiar mântuirea (cf. In 4,39-42). Mărturia acestei femei, activitatea şi învăţătura lui Isus Cristos îi impresionează atât de mult pe locuitorii din Sihar, încât recunosc în el pe trimisul lui Dumnezeu. Această convertire este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu în inimile lor, deoarece, ascultând glasul lui Isus Cristos şi şoaptele Duhului Sfânt, aceştia intră in dimensiunea mântuitoare a mesajului transmis de Dumnezeu prin intermediul Fiului său, prin intermediul lui Cristos.

Al doilea miracol pe care Isus Cristos îl face în Galileea este acela al vindecării fiului funcţionarului regal din Cana (cf. In 4,43-54). După două zile petrecute la Sihar, Isus Cristos îşi reia călătoria către Galileea, iar aici găseşte o primire favorabilă, deoarece mulţi iudei care fuseseră pelerini la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui au fost martori oculari ai activităţii sale de acolo. În acest context, are loc cea de a doua minune a lui Isus Cristos înfăptuită în favoarea unui funcţionar regal care îşi avea fiul grav bolnav. La auzul ştirii că marele vindecător Isus Cristos se găseşte în localitate, acesta i s-a adresat pentru a-i cere să fie ajutat. Cu toate că la prima vedere răspunsul pe care-l dă Isus Cristos pare unul rece şi fără prea multă îngăduinţă, în final, credinţa acestui om aduce vindecarea fiului. De fapt, intenţia evanghelistului a fost aceea de a-i îndemna pe ascultătorii săi să creadă în puterea de mântuire a lui Isus Cristos, chiar şi atunci când, la prima vedere, nu avem o dovadă imediată şi plăcută a prezenţei lui Dumnezeu.

Aceste două splendide pericope scripturistice ale Evangheliei sfântului Ioan au în înţelesul lor profund o încărcătură cu valoare de exemplu demn de urmat: Isus Cristos oferă omului, care se încrede în el şi-l mărturiseşte cu credinţă, mântuirea sa.

Obiectul central al discursului lui Isus Cristos este familia: atât familia în criză (exemplul femeii samaritene), cât şi familia aflat în nevoi (fiul bolnav al funcţionarului regal). Desigur că în viaţa de familie sunt nenumărate momentele în care drumul de comuniune dintre membrii ei, de iubire, de înţelegere şi armonie par a fi în derivă, dar cu toate acestea, în momentul în care îl întâlnesc pe Dumnezeu, membrii acestei familii devin răscumpăraţi şi vindecaţi de toate infirmităţile fizice şi morale. Nu este suficient să ne punem întrebări referitoare la Dumnezeu şi la religie, dacă nu suntem dispuşi să ascultăm de glasul lui Dumnezeu şi să credem în cuvintele sale: aceasta este învăţătura profundă a acestor pericope.

Familiaris consortium, 57:

"Obligaţia de sfinţire a familiei îşi are începutul în sfântul Botez, iar expresia maximă a sfinţeniei este în sfânta Euharistie, care este intim legată de căsătoria creştină. Conciliul Vatican al II-lea a voit să ne reamintească relaţia specială ce există între sfânta Euharistie şi Căsătorie, cerând ca celebrarea căsătoriei să aibă loc «în mod obişnuit în cursul sfintei Liturghii», iar pentru a înţelege şi a trăi cu mai multă intensitate harul şi responsabilitatea căsătoriei şi familiei creştine, este absolut necesar de a redescoperi şi medita adânc legătura Sacramentului Căsătoriei cu sfânta Euharistie.

Sfânta Euharistie este izvorul căsătoriei creştine. Într-adevăr, jertfa euharistică reprezintă alianţa de iubire a lui Cristos cu Biserica, alianţă pecetluită cu sângele lui Cristos vărsat pe cruce. În acest sacrificiu al Noului şi veşnicului Testament, soţii creştini află izvorul din care ţâşneşte legământul conjugal, care se dezvoltă lăuntric şi este alimentat mereu în cursul vieţii. Sfânta Euharistie este izvorul carităţii, pentru că reprezintă jertfa iubirii lui Cristos pentru biserica sa.

Familia creştină află în sfânta Euharistie fundamentul şi sufletul «comuniunii» şi «misiunii»sale, pentru că pâinea euharistică face din membrii comunităţii familiale un singur trup, revelaţie şi participare la cea mai largă unitate a Bisericii, iar participarea la trupul «dăruit» şi la sângele «vărsat» al lui Cristos devine izvorul necesar al dinamismului misionar şi apostolic al familiei creştine" (FC 57).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.