SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 74, 06.04.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (II)
Prima călătorie la Ierusalim (cf. In 2,13-4,54) (I)
Isus Cristos şi Nicodim (cf. In 2,13-3,36)

În prima sa călătorie la Ierusalim, Isus Cristos demonstrează o adversitate evidentă faţă de cei care nu-şi deschid inima către Dumnezeu şi care doresc să speculeze religiozitatea omului. În aceeaşi ordine de idei, Isus Cristos demonstrează o deschidere deosebită către cei ce doresc să se apropie cu toată sinceritatea de misterul lui Dumnezeu. În prima parte a acestei călătorii vom vedea atitudinea vânzătorilor din templu şi cea a lui Nicodim, pentru ca ulterior să o vedem şi pe cea a femeii samaritene şi a funcţionarului regal. Structura acestei părţi este următoarea: alungarea vânzătorilor din templu de către Isus Cristos (cf. In 2,13-22), reacţii la alungarea acestora (cf. In 2,23-25), Isus Cristos şi Nicodim (cf. In 3,1-21), ultima mărturie a lui Ioan Botezătorul (cf. In 3,22-36).

Alungarea vânzătorilor din templu de către Isus Cristos (cf. In 2,13-22) este localizată în perioada Paştelui, de fapt, primul din activitatea sa publică. Evanghelistul Ioan povesteşte că în curtea exterioară a templului, numită şi curtea popoarelor, Isus Cristos găseşte vânzători de animale destinate sacrificiului şi schimbători de monede. Este interesant faptul că acest comerţ era autorizat de către forurile religioase şi nu constituia nici un pericol pentru exercitarea cultului templului. În schimb, la vederea acestui sumbru spectacol, Isus Cristos, împletindu-şi un bici din funii, izgoneşte aceşti vânzători şi răstoarnă mesele schimbătorilor de valută, proclamând acel loc sfânt şi casă a lui Dumnezeu şi casă de rugăciune. La acuzaţiile iudeilor, Isus Cristos răspunde cu profeţia învierii sale şi le dă de înţeles că numai devenind oameni noi, născuţi din apa botezului şi din Duhul Sfânt, pot deveni autentici credincioşi ai lui Dumnezeu.

Reacţia iudeilor şi a mulţimii la minunile şi atitudinea lui Isus Cristos nu a întârziat să apară (cf. In 2,23-25). Datorită autorităţii învăţăturii sale, a minunilor şi a modului său profetic, Isus Cristos impresionează pe locuitorii Ierusalimului şi pe pelerinii veniţi la sărbătoarea Paştelui şi chiar mulţi încep să creadă în el. Cu toate că mulţi nu înţeleg misterul ascuns în persoana lui Isus Cristos, că în faţa lor se află însuşi Dumnezeu, ei îl ascultă şi încep să-şi pună întrebări serioase privind venirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Una dintre aceste persoane este un fariseu, un conducător al iudeilor, pe nume Nicodim. Conversaţia dintre Isus Cristos şi Nicodim reprezintă o dezvăluire a misterului mântuirii pe care Dumnezeu îl oferă omului (cf. In 3,1-21). Miracolele şi învăţătura lui Isus Cristos provoacă o impresie profundă în sufletul lui Nicodim arzător de cunoaşterea lui Dumnezeu şi el devine purtătorul de cuvânt al tuturor acelora care vin la "Rabbi", la Învăţătorul divin pentru a-i înţelege misiunea divină. Dialogul purtat se transformă într-un mesaj profund de căutare şi călăuzire spre sferele înalte al înţelepciunii divine, deoarece la fiecărei întrebări a lui Nicodim îi urmează un răspuns plin de mântuire. Noua condiţie pe care Isus Cristos o aduce omului pământesc este noua naştere şi nu este vorba despre o naştere trupească, carnală, ci de una spirituală, din Duh şi viaţă veşnică. Omul care doreşte să se mântuiască trebuie să se transforme într-o făptură nouă, într-un om nou, deoarece în condiţia actuală el rămâne exclus de la Împărăţia lui Dumnezeu. Chiar dacă înţelegerea misterelor lui Dumnezeu este atât de profundă pentru Nicodim şi chiar dacă aceasta îi cere multă înţelepciune, el se lasă condus de învăţătura lui Isus Cristos şi devine făptură nouă, aşa cum vom vedea în momentul suprem al înmormântării lui Isus Cristos (cf. In 19,39).

Pentru ultima dată Ioan Botezătorul dă mărturie despre Isus Cristos şi le explică discipolilor săi că el a venit numai pentru a pregăti calea sa (cf. In 3,22-36). Pentru o scurtă perioadă de timp Isus Cristos şi Ioan Botezătorul exercită misiunea botezului pe malul Iordanului, iar acest fapt provoacă invidia şi gelozia unor discipoli ai lui Ioan Botezătorul. Cu această ocazie Ioan doreşte să limpezească lucrurile şi să explice, o dată pentru totdeauna, că el este doar un instrument în mâinile lui Dumnezeu şi că misterul întrupării şi revelaţiei lui Dumnezeu se înfăptuiesc în persoana lui Isus Cristos. Această ultimă mărturie a lui Ioan Botezătorul formează o mărturisire de credinţă şi invită la o credinţă puternică şi autentică în Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume pentru a-l mântui pe om de păcat şi de a-l duce în Împărăţia sa.

Discursul lui Nicodim cu Isus Cristos, întrebările, nelămuririle şi frământările sale sunt, de fapt, ale noastre, ale fiecăruia dintre noi: cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi de misterul mântuirii noastre, cu atât mai mult ne simţim neputincioşi şi fără ajutor.

În acest sens, familia creştină poate avea un sprijin fundamental în renaşterea sa din Duhul lui Dumnezeu şi din adevăr; căci acolo unde este adevăr, unde Duhul Sfânt îşi face o locuinţă permanentă, acolo sălăşluieşte Dumnezeu în toată plinătatea sa. Să alungăm din familiile noastre acele interese care ne ţin numai în "curtea", în "pridvorul" bisericii şi să intrăm plini de speranţă că ni se vor ierta toate păcatele, slăbiciunile şi neatenţiile noastre personale sau familiare. Numai renăscând din Duhul lui Dumnezeu vom deveni noi fiinţe mântuite.

Familiaris consortium, 56:

"Sacramentul căsătoriei este izvorul propriu şi mijlocul original de sfinţire pentru soţi şi pentru familia creştină, care reia şi perfecţionează acţiunea harului sfinţitor de la botez. În puterea misterului morţii şi învierii lui Cristos, în care este inserată căsătoria creştină, iubirea conjugală este curăţită şi sfinţită: «Domnul s-a învrednicit de a vindeca şi de a ridica iubirea conjugală printr-un dar special de har şi caritate».

Darul lui Cristos Isus nu se încheie odată cu ceremonia Sacramentului Căsătoriei, ci îi însoţeşte pe tot parcursul vieţii lor. Acest lucru îl aminteşte clar Conciliul Vatican al II-lea când spune că Biserica, dăruieşte şi viaţa pentru totdeauna cu o iubire reciprocă. Pentru acest motiv soţii creştini sunt întăriţi şi consacraţi de un sacrament special pentru datoriile şi demnitatea stării lor. Iar ei, împlinindu-şi obligaţiile conjugale şi familiale în puterea acestui sacrament, pătrunşi de Duhul lui Cristos, în virtutea căruia toată viaţa lor este pătrunsă de credinţă, speranţă şi dragoste, tind să se perfecţioneze tot mai mult şi să se sfinţească reciproc, participând la preamărirea lui Dumnezeu».

Vocaţia universală la sfinţenie se adresează şi soţilor şi părinţilor creştini. Pentru ei ea este specificată de sacramentul celebrat şi tradus în concret în realitatea proprie a existenţei conjugale în familie. De aici se naşte harul şi exigenţa unei autentice şi profunde spiritualităţi conjugale şi familiale, care le aminteşte de motivele creaţiei, de legământul lui Dumnezeu cu oamenii, de crucea şi învierea lui Cristos şi de semnul sacramental, la care de atâtea ori a făcut referire sinodul episcopilor.

Căsătoria creştină, ca toate sacramentele care «sunt rânduite pentru sfinţirea oamenilor, pentru edificarea trupului tainic al lui Cristos şi pentru preamărirea lui Dumnezeu», este un act liturgic pentru preamărirea lui Dumnezeu în Isus Cristos şi în biserică şi, celebrând acest sacrament, soţii creştini aduc mulţumirea lor lui Dumnezeu, pentru darul sublim, care le-a fost dat de a putea trăi, în existenţa lor conjugală şi familială, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, Domnului Isus Cristos pentru Biserică, mireasa sa.

Aşa cum prin sacramentul căsătoriei soţii creştini primesc darul şi obligaţia de a trăi zilnic sfinţenia primită şi de a transforma întreaga lor viaţă «într-un sacrificiu spiritual» cu acţiunea morală pornită din harul pe care l-au primit în acelaşi sacrament al căsătoriei, la fel soţilor şi părinţilor creştini, mai ales în realităţile vieţii pământeşti şi trecătoare care îi caracterizează, le sunt adresate cuvintele Conciliului Vatican al II-lea, anume: «Şi laicii, închinători care lucrează cu sfinţenie în toate locurile, consacră lui Dumnezeu întreaga lume»" (FC 56).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.